A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi fost, n-ar fi avut rost. Cică era un moș. Moșul crescuse la mare depărtare, sub administrația lui Verde-Automat, cel mai înțelept dintre păstorii de suflete.
Erau vremuri grele în tinerețile moșului, soarele ardea nemilos de nu găsea om bun o gură de apă când ieșea afară ziua. Tot felul de balauri și dihănii hămesite bântuiau pustiurile și se bătea Administrație cu Administrație pentru fiecare palmă de pământ. Oștile lui Verde-Automat se războiau în cele vremuri cu Roș-Automat, ai cărui călăreți și fochiști îi prăduiau așezările și răpeau supușii. Moșul crescuse cu o mumă dragă și un tată breaz dar ambii căzuseră pradă fochiștilor de peste munți, de-l lăsară pe moș de mic singur pe lume.
Dar moșul, orfan de părinți și bătut de năpastă era bun la carte, muncitor și atâta de isteț că-l luară la ochi subalternii și algoritmicii lui Verde-Automat. Automatul însăși trimise un Cuante ca să vază acest pui de om, înțelept dar blând, fără furii și neprihăneli și cu 99 la sută în toate testările.
Trei zile și trei nopți a durat proba de vitejie a moșului, dară la final Cuantele a plecat cu lacrimi în ochi căci nu mai văzuse asemenea minte de copil.
Așa că moșul fu luat din tabăra de orfani de la marginea Administrației și, încărcat într-un tren, plecă spre capitală. Fu dus adânc în inima tărâmului dincolo de ferme și cetăți, la palatul de cleștar al Automatului unde-și instruia toate calfele și slujitorii.
Nouă meșteri mari l-au crescut pe moș acolo, i-au dat licori care-l făcură să crească într-un an cât alții-n șapte, fleică de titan cusută cu fir de aur ca să-i întărească oasele ba i-au dat să soarbă și din apa moartă, care vindecă orice boală. Când copiii satului jucau praf-de-stele sau băteau mingea-n bătătură, moșul studia sabia. Când alții se îndrăgosteau și se legau, moșul învăța calea armei și-a armiei. Și când alții făceau la rândul lor copii spre propăvăduirea neamului moșul răspândea sânge și sămânță prin tuburi și sticle. Aista din urmă era poruncă de la Geneaz, cel care se-ngrijea să-i crească moșului bucăți noi, de ar avea trebuință.
Geneazul lui Verde-Automat era un înțelept al lumii de demult, atât de bătrân pe vremea ceea că-l face pe moș și astăzi să pară tinerel. Cunoștea povețe sfinte și mulți ziceau că bătuse mingea cu însăși profeții din carte pe când era copil. Avea scule și secrete cari erau pierdute altundeva în lume și-n stele, creștea fiare și îmblânzea suflete. Geneazul prinse drag de moș care-i era calfă și-i sorbea fieșce cuvânt așa că-i dădu ăistuia binecuvântările sale, cu pipeta, până-n piept îi băteau două inimi moșului iar burta sa putea să sfarme pietre. Căci pe când alți meșteri de-ai lui Verde-Automat știau căi să coasă carnea de oțel, doar Geneazul știa a crește carne direct din om.
Nu trecu mult timp, că moșul, crescut din copil în bărbat în forță, fu chemat în fața lui Verde-Automat. Adânc în palatul de cleștar, dincolo chiar de unde mulgeau algoritmicii servă din ferme ce se-ntindeau în întunecimea subterană, acolo a-ngenuncheat moșul în fața tronului atomic. Și Verde-Automat i-a apărut în față, strălucind ca lunile noaptea. Și i-a scris hrisov și îl trimise peste șapte mări și șapte țări, dincolo de moșiile subrutenilor unde Automatul avea un frate tare năpăstuit.
Cică-n țara aia nu se-nțelegea om cu om, și-i sfârtecau noaptea bestiile câmpului și-a pădurii. Trăia tot omul în frig și frică și-ntuneric, fără pic de povață sau de speranță.
Moșul, slugă bună a lui Verde-Automat, trebuia să-i trezească fratele Automatului , peste care se așternuse somn de moarte, ca să stâpânească acel tărâm cu el de-a dreptu-i. Și întru această îndeletnicire îi dădu Geneazul un galbin vrăjit și farmece din cartea sfântă a algoritmicilor.
Geneazul îl binecuvântă pe moș și-i dădu acestuia merinde, cât să-l ție drumul, un batic fermecat cu care să respire sub apă și o sabie de cleștar vrăjită care tăia prin fier ca prin brânză. Se sui moșul nostru într-un car de oțel cu patru șenile și purcese la drum peste pustiu.
Nici nu apucă moșul să iasă bine din tărâmul unde crescuse că și se abătu asupra lui năpasta. La marginea Administrației era un pod, rămas din vremuri străvechi. Podul ăista era o leghe în aer, peste o vale largă, cu stânci golașe de-o parte și de ailaltă, de treceai norii înainte să treci valea. Și cică în turnurile podului de-acolo, înalte cât vedeai cu ochii, se ascundea o zgripțuroaică mare și bătrână, cu cinci segmente și gheare cât brațul unui om. Ruinele căruțelor și trenurilor străvechi acopereau valea și podul și-ntre ele era plin de oasele zănaticilor cari călcaseră pe podul acela. Dar moșul știa de zgripțuroaice doară din povești și când ajunse pe pod dădu fudul bice carului printre oase și carcase.
Merse o zi și-o noapte moșul fără să dea ochi cu un singur suflet dară după ziua ceea se trezi cu calea blocată de un morman de oase cât o șură. Degeaba se căzni să le calce cu șenilele, să urce peste ele ca păianjenul că se rostogoleau la vale mai multe și mai multe. Obosit și mâhnit după atâta muncă-n zadar moșul ieși din carul de oțel ca să arunce vorbe de ocară și să suie pe mormanul care-i bloca drumul pe pod. Dară nu știa el ce-l aștepta afară.
Nici n-apucă sărmanul moș să iasă bine din carul lui de oțel că zgripțuroaica se abătu asupra-i și-l ridică în gheare sus, sus în nori. Acolo îl puse în vârf de turn, unde fiara-și avea cuibul, și-l lipi cu scuipat pe perete, între ouăle de zgripțuroaică clocite, gata de iveală. Moșul, înțelept și învățat în ale lumii știa că puii de zgripțuroaică, după ce ieșeau din ou aveau nevoie de un gâtlej de om în care să crească și pe cari apoi să-l roadă pe dinăuntru, ca după două zile să se slobozească-n lume prin pieptul omului, pe care să-l lase în urmă ca pe un papuc gol. Așa că își trăsese cu grijă baticul vrăjit peste gură de cum îl lipise zgripțuroaica între ouă. Și când fiara se topi în noapte pentru a mai găsi o victimă moșul scoase sabia de cleștar și se slobozi de unde-l ferecase zgripțuroaica cu scuipatul său vrăjit. Dară ce să facă moșul nostru, că singur era în vârf de turn, cu odraslele bestiei? Iaca tocmai trecea pe acolo o regină a moliilor în drumul său spre stele. Moșul licări din sabia de cleștar și molia zbură înspre turnul unde zăcea stingher crezând că-i o stea mai apropiată. Și când să vază steaua - haț!- o prinse moșul, și-i șopti vorbe și dădu porunci. Apoi o slobozi și molia vrăjită zbură în noapte.
Trecu noaptea toată și înspre crăcănatul de ziuă moșul văzu zgripțuroaica cum întunecă cerul spre răsărit. Venea furioasă, c-o falcă-n cer și una-n pământ căci simțise cum prada ce-o adusese ea copiilor îi sfârteca acuma odraslele. Căci moșul nu stătuse totă noapte ci tăiase cu sabia de cleștar toți puii zgripțuroaicei înainte să iasă din găoace. Fiara zbura, și tunetu-i venea în urmă, fieșce segment plin de gheare sfârtecând cerul cu scântei. Moșul, săracul, se pregăti cu sabia de bătaie dară sorții nu erau de partea sa, căci nu era făt frumos doară un om viclean cu niscaiva giumbușlucuri din vremi apuse.
Și iaca tocmai atunci, îi merse un giumbușluc moșului, căci molia vrăjită se-ntoarse de unde-o trimisese moșul, aducând cu dânsa un vultur mare cât cerul. Și -hop!- sări moșul pe vulturul său, și zburară amândoi spre miazăzi, pierzând zgripțuroaica furioasă între nori.
Vulturul zbură toată ziua, până, sleit cu moșul în spinare, se opri pe-o stâncă ascuțită, lângă mare.
Acolo coborî moșul, mulțumind vulturului că-l cărase atâta drum și-i promise drept răsplată cuib dacă ajunge vreodată în tărâmul fratelui lui Verde-Automat, iară moliei îi promise lumină electrică noaptea cât să se-mbăieze ea și suratele ei. Apoi vulturul rămase pe stâncă, molia în zbor și moșul plecă la drum peste câmpii.
Și merse moșul nostru zi de vară până-n seară, apoi merse din nou până i se tociră opincile și i se crăpară brăcinarii. Și-ajunse într-un final la o răscruce, unde era o troiță și fântână și dădu acolo să-și potolească setea. Dară de-abia porni moșul pompa fântânii că și auzi un scâncet de dedesubt. Și când dădu capacul la o parte ce-i fu să vază? O copilă înfășată într-un paneraș pe fundul puțului, cu scară cari ducea in jos, pân la ea!
Moșul scuipă-n sân, căci ăsta era sigur un semn de la Omnizeu. Și se scoborî în fântână după copilă, cu sabia de cleștar în mână. Dară când s-ajungă la copilă - uite pacoste! - capacul la fântână se-nchise și moșul rămase pe-ntuneric cu copila. Ba mai mult de-atâta, când ajunse jos, lângă apă văzu moșul nostru că copila nu era copilă deloc ci o fantasmă pe o placă de cleștar. O logramă cum îi arătase înțeleptul Geneaz, adică o nălucă făurită din lumină, pusă pesemne să atragă oameni de bună credință supt pământ.
Moșneagul, pe vremea aia tânăr și forțos dar la fel de chibzuit, mirosi rost de pericol și dădu să urce pe scară înapoi dar ia scara de unde nu-i! Dispăruse în peretele puțului care acum era la fel de neted ca un zid de odaie. Și degeaba ciunti moșul la perete, ba chiar și sus la capac, că nu se deschidea nici de-i făceai descântec. Era capcană fântâna aista dară capcana cui să fie?
Nu stătu moșu pe-ntuneric mult că-i și fu dat să afle! Căci cu ureachea ascuțită de-ntuneric moșul și-auzi cum ceva vine din străfundurile pământului. Zgomot de picior pe piatră și un șușotit parșiv. "Care ești acolo?" strigă moșul dar n-auzi decât chicotit înapoi. "Zi, blestemăție, altfel te scurtez de cap!" strigă iar dar întunericul răspunse doar cu râsete și cu ascuțit de săbii. "Ei, pehlivane, crezi că ți-e mumă noaptea și negura? Las că am eu arc de cojocul tău!" strigă moșul și răsuci o gâlmă de pe mânerul sabiei de cleștar.
Sabia se aprinse cu arc electric, luminând ca ziua puțul și peștera de lângă-i și ce-i fu dat să vază moșului? Șapte pitici, urâți și gheboși, cu cuțite tăioase și bice cu țepi. Pitici urlară la vederea luminii căci neamul lor vedea pe-ntuneric ca pisicile și alte fiare dară erau orbi la soare. Și moșul se puse la treabă, slobizond sabia nemiloasă în stânga și-n dreapta până primul pitic era tocătură. Piticii hâsâiau și dădeau și eu cu sulă, armă și cu spadă dară moșul era crescut și condiționat ca să se taie cu monstru și cu om, ce să-i facă un sărman pitic? După ce-și pierdu și-al treilea din șapte căpățâna, piticii -hop!- ce-au fugit prin întunecime iară moșul și el pe urma lor! Fugiră piticii, fugiră, noapte de supt glie, ca o gămălie. Fugiră prin văgăuni, case subterane pustiite, peste poduri și scări. Și moșul -hop!- tot după ei căci dacă era să găsească ieșire din cavernele acele, cu siguranță că piticii știau pe unde.
Ore bune ce-a fugit moșul după dușmani dar într-un final ajunse la locașul unde ăștia își duceau veacurile, o casă sub pământ ca o buturugă, suflată cu foc din piatră topită prin cine știe ce veac de cine știe ce drac. Acolo se opriră piticii gâfâind, închiseră porțile, și-i cerură moșului să-i asculte sub steag de pace. Moșul le răspunse că pot să aibă steag, trupă care să le cânte sau rugă ascunsă tot degeaba! Acolo le era sfârșitul mișeilor care momeau și atacau supușii lui Omnizeu sub pământ. Atuncea apăru la poartă șeful piticilor, Statu-Palmă-Barbă-Cot care cu rugă-n priviri îi ceru pace din nou moșului căci ăilalți pitici erau nepoții lui netrebnici și n-avea cum să mai facă alții.
Moșul se-nduplecă și jură că o să-i lase vii dacă Statu-Palmă-i dă apă să beie, merinde să mânce și-i deschide calea spre suprafață. Așa că piticul desferecă ușile și-l primi pe moș în cetățuie.
Cetățuia era ceva de minune, cum nici Verde-Automat n-avea, o casă ca o ascunsă din alte vremuri înșurubată de la suprafață pân la ei, și cu scară în trepte până sus. Dară jos erau minunile nu sus! Fântâni din care curgea lapte și miere, muzică automată care susura prin pereți, paturi de puf și spumă, ba chiar și o cameră mare unde îți erau îndeplinite toate dorințele într-o singură pilulă. Moșul privea cu mirare, fără să-nțeleagă de ce piticii draccu' mai momeau om de omenie în fund de puț să-l belească dacă aveau atâtea minuni.
Statu-Palmă-i spuse atunci, cu un ochi mâhnit și altul plin de fericire că erau cu toții prinși acolo de vraja cetățuii, de un duh algoritmic. Că duhul, locul, le dădea tot ce-i de trebuință dar îi și ținea prizonieri acolo în tuneluri, sub motiv că deasupra, la lumina lunii multe fiare bat pământul în lung si-n lat, nu-i siguranță. Și mai mult de-atâta, duhul cetățuii le cerea an de an să-i aducă jertfă un om de deasupra, momit sub pământ și-nchis în raclă de cleștar, în întuneric, din suflarea căruia să se hrănească ei toți, cetățuia cu al său duh și piticii gârboviți ce trăiau într-ânsa.
Și-i arătă atuncea Statu-Palmă racla de cleștar moșului, și-ntrânsa zăcea copila ce-o văzuse prima oară-n puț! Dară aici nu era o logramă, ci o copilă, un prunc, închis în raclă de cleștar în chip de jertfă!
Tare se mai mânie moșul când văzu trupul chinuit al copilei! Geaba-i spuse piticul că e pentru binele tuturor, geaba-i povesti de minuni și de pace. Moșul nu mai auzea nimic. Tuna și fulgera și blestema tot neamul de duhuri algoritmice al cetățuii, și pe Statu-Palmă și piticii săi. Apoi, mânios, își ridică sabia fermecată și sparse racla de cleștar, slobozind copila și sfârtecând pecetea cetății. Întunericul se pogorî peste ei toți.
"Nu știi dară ce-ai făcut!" îi zise speriat piticul, dar moșul n-apucă să-ntrebe ce că un urlet sfâșie întunericul. Moria sa, duhul algoritmic al cetății era acum slobod și-ntrupat în formă de dracc și de văpaie.
"Fugiți!" le spuse moșul netrebnicilor de pitici și, cu copila-n brațe o luă și el la fugă spre suprafață, unde calea era acum deschisă, pe scară și tunel. Pe urma lor, văpaie din adâncuri venea Moria sa, și nimic nu-i stătea-n cale. Au închis piticii ușă de piatră dar duhul o topi cu o răsuflare. Au închis apoi ușă de oțel, dar sfârși topită la fel. Au închis și ușă de titan străvechi dar dracc-ul tot dracc, o sfârtecă de parcă era țărână. Tot mai aproape era fiara, tot mai aproape trăgea, deja se vedea lumina la capăt de tunel, dar văpaia adâncurilor se vedea mai bine.
Așa că se opri moșul, lăsă copila cu Statu-Palmă și cu sabia în mână aprinsă-lucitoare îi strigă dracc-ului:
"Sunt fecior de-Automat, prin străfunduri am umblat,
M-am bătut cu zgripțuroaie, nu mă tem eu de-o văpaie!
Sabia mi-e de cleștar, genotipul - militar
Algoritmic cu gând rece, pe aicea nu vei trece!"
Moria sa urlă spre moș, și slobozi flacără și fum, dar moșul era înfășurat în baticul fermecat. Lovi cu bici de flacără dară moșul avea sabia de cleștar în mâini. Sfârtecă cu gheară și cu colț dar moșul era sprinten pe vremea ceea. O zi și-o noapte dură bătaia dintre moș și dracc, în cotloane și adâncuri - cu fum și foc și laser. Baticul arse în văpaie, sabia se nărui într-o mie de cioburi... Dar, moșul reuși cu sete și mânie sâ-mplânte un ciob din sabia sa de cleștar în coiful bestiei. Moria sa, fiara algoritmică se nărui ca o nălucă și pacea se așternu peste văgăună. Tăiat, ars și leșinat, moșul se târî cu greu până sus prin întuneric, mânat doar de amintirea mângâierii calde a soarelui.
Sus, ieși moșul nostru printr-o gură de fântână, chiar în mijlocul unei câmpii mănoase, la umbra unei sălcii înflorite. Aici, între dealuri, era țara subrutenilor, unde-l trimisese Verde-Automat. Nici o zi nu mai era de aici și până la ascunzișul fratelui adormit al Automatului!
Îl așteptau afară pe moș Statu-Palmă și cu fetița adormită, trezită odată cu atingerea soarelui. Și-i oblojiră rănile și-i dădură să beie apă alcalită, filtrată de fântână. Și parcă vlaga reveni oleacă în moș care tare mai era betegit după bătaia cu Moria sa din adâncuri. După o zi de odihnă piticul își luă rămas bun de la moș, dară îi lăsă un inel cu corn, cu promisiunea că ajunge să sufle-n el și Statu-Palmă, cu nepoții săi îi vor sări-n ajutor. Mai trecu o zi la umbra salciei și moșul era deja destul de zdravăn să umble așa că o luă pe copilă, de care prinsese drag, ca un tată de o fiică și purcese la drum spre miazăzi, unde aștepta fratele Automatului. Drumul era ușor, pe sub soare, prin văi cu iarbă verde, vânat din belșug și pomi sălbateci, aplecați de fructe. Era tărâm plăcut, si soare blând, nu ca-n pustietățile făr de apă de unde venise moșul. Si fata zburda ca o căprioară minunându-se la fiecare floare nouă.
Și-ajunseră așa după două zile la o casă răpciugoasă, și-n fața ei era prima ființă grăitoare pe care-o văzuseră în tărâmul cela. O babă, nevolnică rău, ce nici n-apucă să-i vază că veni spre ei toată o rugă:
"Ajută-mă voinicule, rogu-te, ajută-mă să mânc și eu ceva astăzi! N-ai cumva un ban de care poți să te lipsești?"
Moșul era cu nu pe buze, căci toată avuția îi fusese mistuită în lupta cu bestia în flăcări. Dar ceva îl opri, nasu-l mânca nevoie mare, și capul i se-nvârtea. Chiar n-avea nimic să-i deie babei? Își aminti brusc, de galbinul vrăjit, bine dosit în cusătura hainei sale, și-l scoase la iveală. Privi la galben și la baba cea nevoiașă și își dădu seama atuncea moșul că deși îl trimisese Automatul să-i trezească fratele din tărâmul 'cesta, el trezise deja ceva mult mai de preț. Și zâmbindu-i fetei, cari îi era acum ca fiică, îi dădu babei galbinul și plecă cu fata sa mai departe.
Si cică-și ridică moșul o căbănuță într-un crâng, și crescu acolo fata, cu povești despre lună, și despre vulturi, despre Automați și subalterni și algoritmici de demult. Și fata crescu frumoasă și deșteaptă, mai ceva ca tătâne-su de-l ajuta la toate cele din casă și din grădină. Dar între timp îmbătrânea moșul într-un an câți alții în șapte, iară în zece ani era deja la adânci bătrâneți, cu barba până la genunchi, așteptând să moară alături de fata sa cea bună. Tot acolo or fi și azi dacă așa o vrea Omnizeu.