Dincolo de vie, dincolo de câmpul de soia și ăl de porumb noaptea aștepta să cadă ca o cortină de fier înroșit peste sat. Dacă treceai de vârful tăiat al dealului și de ruinele fabricii de asamblaje, îl vedeai în toată gloria de pe terasa betonată de deasupra primăriei - soarele roșu și slăbit de seară își arunca în scârbă penumbra peste Templița de Sus. O târa, din casă-n casă până se ducea unde avea treabă și lăsa-n urmă noaptea rece să-i mai liniștească pe nebuni.
Acolo-i plăcea lui Lili să stea la asfințit când n-avea treabă pe acasă. Acolo se strângeau toți mai tineri ai satului la o dușcă de colă, o sămânță și-o vorbă. Dacă era să te legi, acolo-ți găseai neam, dacă te căutai cu vreun bou să te iei la omor, tot pe-acolo îl găseai. Unde altundeva? Unde draxu' să te duci seara-n sat? La templu mergeau babele, la birt mergeau moșii. Dacă aveai sânge-n tine stăteai pe terasă și trăgeai de-o colă până se condensa frigu-n oase sau îți găseai om să te-ncingă.
Doar că Lili nu mai dăduse pe la terasă de vara trecută. De juma de an, de când plecase Felipe la oraș, Lili era legat de glie, seară de seară, între asfințit și când catadicsea primăria să dea drumul la garduri. Până atunci era la pândă cu pușca-n mână și cu ochii pe pădure. Asta în timp ce fra-su huzurea.
Asta nu era viață de om.
Mă-sa bolnavă, ta-su' draxu' știe pe unde umbla, și fra-su... Felipe se lăuda pe rețele că e omnizeu pe la oraș dar tot ciupea din fondurile casei când rămânea în curu' gol. Și Lili ședea singur seară de seară, cu pușca-n brațe și ochii pe recoltă.
Bine, singur dacă avea noroc.
- Lili, ești în spate, mnă?
Gorj nu avea responsabilitățile lui Lili. N-avea nici pe draxu' altceva. Trăia singur aproape de marginea satului, sau mai bine zis mai aproape de marginea satului decât familia Lilitaru. Ceea ce era destul de greu. Doar că dacă Lili și cu mă-sa stăteau la casă cu grădină și pământ, Gorj stătea la prefabricatele de la drum, aproape de poartă și de pădure.
Casele din partea aia, dinspre drumul mare erau dărăpănate, locuințe de muncitori prefabricate, din vremurile când funcționa fabrica de prin centru. Azi, cele mai multe erau abandonate. Cine draxu' să stea-n ele? Căldura era pe electric... și așa de departe de centru prindeai curent cu țârâita, ajungeai să faci frigul sub plăpumi toată noaptea. De rețea nici nu-ncăpea vorbă, erai ca-n sălbăticie, țineai de sat doar aproximativ. Jumate din prefabricate erau goale și ălea ocupate erau pline cu toți distrușii. Tot felul de dobitoci mutați aventuroși "la țară", care-și căutau rostul în trei palme de pământ. Închiriau de la primărie câte o prefabricată pe nimic, plantau o grădină, ridicau panouri pe acoperiș și lucrau la distanță, ca pe vremuri. Dacă treceai spre halta de la intrarea din sat, îi vedeai ziua prin curte, cu căști pe cap, sau îi auzeai seara turuind draxu' știe în ce limbă cu șefii de pe la oraș. Copiii? Toată ziua nesupravegheați, bătând mingea pe stradă. Că doar de-aia te muți la țară, nu? Ca să crească copilul la aer proaspăt și lumină fără să stea dronele cu ochii pe el. Norocul lor că nu prea mai veneau transporturi mari neanunțate pe drumul principal, altfel sigur ajungea un borac de orășean sub roți, de-i dădea pe rețele. SÂNGE MOARTE SÂNGE COPIL TEMPLIȚA DE SUS.
Nu, dacă era să-i calce cineva pe boracii distrușilor, Gorj era omul care s-o facă. Nu doar că avea o basculă cu șase roți resoftată, pe care i-o lăsase moștenire unchi-su înainte să plece. Mai avea și boală pe "orășeni". Zicea că-i fură curentul și-i strică atmosfera, deși cei mai mulți erau mutați la prefabricate pe vremea când el încă stătea cu mă-sa pe lângă primărie-n centru. Era cam singurul lucru despre care puteai să vorbești cu Gorj, că-n rest nu știa nici pe ce planetă e.
- Aicea, Gorjule, stau cu ochii pe boabe. îi răspunse Lili într-un final.
Gorge Cuantu zis Gorj chelise deja la douăjtrei de ani. Începuse să chelească mult înainte, de pe vremea când erau la școală. Îl vedeau copiii din sat pe cameră la lecții și-i ziceau tataia, asta până l-a prins Gorj după școală pe unul mai tare-n gură și l-a dat cu gura de bordură de a trebuit să-l ducă părinții la oraș să-i crească la loc dinții. Gorj era porecla pe care și-o alesese el, zicea că așa-i spunea lu străbunică-su, că cică de-acolo venise, din Gorj. Nu c-ar fi știut Gorj ce era Gorjul, dar îi plăcea cum sună. Își imagina că era un loc cu castele și râuri ca-n povești, cu căprioare dansatoare și șoareci vorbitori prin curte. Lili căutase odată pe rețele "Gorj" și nu găsise decât profilul lui Gorge da ce să-i facă acum, să-i spună că-i nebun? Nebun era, dar nu-i spui nebunului că-i nebun, doar omului sănătos.
Gorj era o namilă de om, chel de mic dar nu ras în cap, cum era acuma la modă. Dacă s-ar fi ras, ar fi arătat și el ca omul, dar insista să tragă de alea câteva fire pe care le mai avea pe lateralul scăfârliei de ajungea să arate ca un personaj din videopovești de epocă. Vrăjitorul cel rău, șofer de basculă. Bătea spre doi metri Gorj, și-avea o burtă care-ncerca să-i scape din cămașa veche, de căpătat, pe care încă se vedea sigla vechii fabrici. Fabrica de asamblaje se-nchisese pe vremea bunicilor dar încă-i vedeai urmele peste tot în jur prin sat. Transportul pleca pe vremuri de pe dealul retezat plat unde acuma stătea terasa. Primăria era fostul post de administrație. Bascula lui Gorj era tot de pe vremea aia, lăsată moștenire sătenilor. Jumate din sat purta șepci cu sigla fabricii, rezistente ale draxu', că abia de puteai să coși un petec peste ele, zici că erau turnate din fier.
Unde nu-i bântuia fabrica pe săteni îi bântuia pădurea. Plantată pe vremuri, înainte și de fabrică, cu puieți crescuți special pentru zonă, pădurea scăpase de sub control și acuma se răspândise până la drum. Era frumos așa, să vezi frunziș verde-roșu toată vara, să te mai plimbi ziua pe la lizieră, mai vedeai un iepure, o șopârlă, un gândac. Dar noaptea... na, pe vremuri mai aveai un silvicolor dinăla, un utilaj de întreținere. Acuma Primăria nu mai ținea decât un pădurar și și ăla era toată ziua pe la birt în timp ce-l căuta moartea pe-acasă.
Gardul mai ținea crengile și lighioanele aciuate prin pădure la respect dar primăria îi dădea drumul din ce în ce mai târziu. Pe vremea lui taică-su, când plantaseră prima dată soia până-n gard, porneau curentul cu două ore înainte de asfințit. Acum dacă-i dădeau drumul înainte să apară stelele era zi bună. Deaia trebuia să stea de pază cu pușca-n brațe în loc să dea pe la terasă să vadă asfințitul cu alții de vârsta lui. Nimerea o rozătoare pe sub gard, îi termina juma de hectar până dimineața. Pierdea arenda de la primărie, se muta în barăci cu Gorj și toți distrușii. Și dacă nimerea ceva mai periculos...
N-avea scaun pentru Gorj aa că bărbatul se trânti pe jos, pe prispă, crăcănat șă cu-n rânjet tâmp pe buze.
- Tot la muncă, tot la muncă, Lili?
- Cineva tre' să mai și muncească.
- Ai auzit ceva de fracti-tu? Mi-o trimis o vizualizare ieri, de la un birt de oraș, dansa unele pe masă.
- Unii dansează pe masă, alții dorm sub ea, ce să-i faci.
Gorj chicoti. Avea o voce subțire pentru câtamai muntele de om era, de parcă era un copil prins într-un trup de adult. Ceea ce nu era departe de adevăr dacă stăteai să măsori câtă mite avea.
- Zici că n-o duce ca Directoru' Felipe pe la oraș?
- Nu zic nimic, că n-am ce să zic.
- E, hai.
- N-am mai vorbit cu el de când a plecat.
- Ce-ai mnă. Nu ți-i sânge?
- Ce-are asta a face?
- Păi vorbești de frati-tu de parcă ți-i dușman.
- Dacă mi-era dușman îl scoteam de pe actele casei și nu mai vedea bani de pe recoltă.
Lili oftă și ridică din umeri.
- Mnă și tu acuma...
- Nu pricep ce te roade pe tine grija de cât vorbim noi doi. Tu n-ai mumă, n-ai unchi?
Gorj se încruntă. Arăta ca imaginea unui strămoș al omenirii când se încrunta, așa chel și mare. O maimuță bipedă, de doi metri, în strai de muncitor. Erau oameni mai mari prin sat, Moxa a lui Bădilla avea spre doi metri jumate - femeie crescută pe hormoni cum îi zicea Felipe. Dar doar pe Gorge Cuantu îl știa satul de scandalagiu și-l ocolea. Moxa avea nevastă mașinistă și trei copii. Gorj locuia singur la marginea satului.
- Bă da giardie ești mă Lili, eu ți-am zi de morți?
Lili se-ncruntă.
- Ce morți, a murit unchi-tu?
Încruntarea dispăru de pe fața uriașului, înlocuită de un rânjet supradimensionat, cu strungăreață destul de mare cât să vezi prin ea.
- Nu, cum să moară? Cică se face pilot, la capitală. De transport marfă!
- Mai bine, că nu i-aș da pasageri pe mână, nici la rate locale. Na, la transport marfă ce mi-e bascula, ce mi-e...
Lili mișcă pușca prin aer de parcă era un transportor ce decola. Gorj chicoti din nou. Era ciudat. Toată lumea se știa cu toată lumea în Templița de Sus. Până și pe refugiații din tabăra de lângă fosta fabrică îi știa toată lumea după nume. Toți mergeau la magazin în centru, toți dădeau pe la primărie sau dispensar. Dar nici după douăzeci de ani de bătut străzile și ulițele cot la cot nu te obișnuiai cu un chicotit ca al lui Gorj. O voce de copil mic ce ieșea dintr-un munte de om.
- Cu mumi nu-s pe vorbe. M-a șters.
- Cum te-a șters?
- Cum auzi! M-a scos de pe cont, că cică-s la casa mea, fac bani cu bascula.
Lili zâmbi amar.
-De-aia erai mnă cu draxi și întrebări după Felipe? De suferi de familie și sânge? Bolești de nervi după mumă-ta?
- E, bolesc... Nu bolesc deloc! Ce să bolesc? Da are dreptate, chiar sunt la casa mea! Ce mă-nțepi? Te văd eu când îți trebe basculă, că doar n-oi duce atâte boabe cu căruța.
- Ho, boală că nu ziceam nimic, ce Omnizeu... Doar vorbeam și noi, că oameni om fi...
Se opri, cu ochii în depărtare. Ceva mișca în lumina muribundă a asfințitului, aproape de liziera pădurii.
- Ia fii atent, boală. Ce draxu' e aia?
Gorj se-ntoarse, cu mâna deasupra ochilor, pavăză la soare. Vedea mai bine ca el, mai ales pe-nserate. Tot neamul lui Gorge vedea ca mâța pe-ntuneric. Gorj se ridică de pe jos, mai sprinten decât ai zice mijindu-și ochii peste câmp.
- Bată-i-ar Omnizeu și toți sfinții, Zioane, aia-s copiii lu' Ahile.
Hai că poate nu-i știai chiar pe toți din sat după nume, oricât ar fi-ncercat primăria și preotul Ignațiu să-i strângă la praznice.
- Cine mnă?
- Ahile Exodim, un distrus. Stă o stradă mai la vale, fix la drum. Ala de s-a plâns că i-am călcat narcisele cu bascula.
Lili clipi confuz, privind spre pădure, cu pușca-n mână. Parcă-și amintea ceva. Un tată singur cu doi copii, scria poezie pastorală de mână. O lipea la primărie la avizier. N-o citea nimeni. Nici nu putea nimeni s-o citească, cine draxu' mai știa să citească de mână?
- Ăla cu poezia, mnă?
- Ăla, ăla, cu păstoreală. Draxii ăia ai lui aleargă toată ziua, vrea Felină să-i gâtuie.
Felină era motanul de pază al lui Gorj, un hibrid tărcat, mai mult tigru decât mâță. Crescuse tupeist în vatra satului gherănindu-se cu alți motani, dar de când fusese Gorjică exilat la barăci de mumă-sa, Felina se transformase într-o veritabilă mașină de ucis rozătoare imprudente. Nu puțini șocâți își dăduseră suflarea între ghearele lui Felină. Și dacă-l credeai pe Gorj, motanul era gata să treacă la nivelul următor după șocâți și șopârle - copii de orășean. Lili era furios.
- Păi și ce Satanus fac acolo? Zi, că nu văd.
- Io-te trec pe sub gard.
- Pe sub ce?
- Pe sub gard, vin dinspre pădure.
Nu că așa ceva... Orășenii ăștia erau ultimii distruși în general dar chiar așa să se ducă prin pădure? Omnizeu apără și păzește...
- Gorjule, hai după ei. Ăștia-s nebuni de legat.
Toată lumea din sat știa că nu te duci prin pădure. Cine știe peste ce draxu' dădeai pe acolo. Vulpi, șerpi, zauri și balauri, de mic învățai poveștile. Le-nvățai la ore, le-nvățai de la primărie, de la frați și părinți. Asta trebuia să știi ca să supraviețuiești la sat. Copiii ăștia nu știau pe ce lume sunt.
***
Noaptea apăsa ca plumbul, și ultimele gene de lumină băteau temătoare în retragere în spatele lizierei pădurii. Cuad-ul trăgea greu. Era vechi, motorul reparat și recondiționat la atelierul lui Românel din sat de cel puțin trei ori. Și mai era și-ncărcat cu doi bărbați dintre care unul era Gorj. Atârna greu Gorj, peste roțile din spate, noroc că mergeau la vale. Înspre pădure și gardul care separa satul de el.
- Atâta-mi trebe mă, să o belească vreun copil de orășean la mine-n porumb.
Vedea deja titlurile: SÂNGE MOARTE COPIL EVISCERAT CÂMP ZION LILITARU TEMPLIȚA DE SUS. Fața lui pe rețele. Videodrone plutind peste câmpul de soia. Filmând-o pe mumă-sa bolind în pat. Investigație de la oraș. Nu, asta niciodată. Acceleră și Cuadul țâșni chinuit mai departe.
- Nu moare mnă nime. Și dacă moare, ce? E vina lui ta-su nu a ta!
- Să zici asta Primăriei nu mie.
- Zic unde trebe, nu mai chiui. Ia uite-i, ce draxu' fac?
Cei doi copii urcau la pas dealul, paralel cu gardul, în direcția prefabricatelor de la marginea satului. Era aproape noapte, dar nu se grăbeau nicăieri. Înaintau prin livadă la lumină de lanternă. Lili grăbi pasul, motorul electric al cuadului gâfâind în sus pe potecă. La cincizeci de pași Gorj fluieră și cei doi copii se opriră între doi gutui, în dreptul unei stive de lemne.
- Ce Satanus faceți mnă fetișilor? V-a băgat draxu' tăciuni în suflet?
Îi priveau cu uimire, pe măsură ce se apropiau pe cuadul suprasolicitat. Îi măsurau cu un zâmbet superior de parcă le tăiase calea o trupă de circ nu doi vecini. Doi săteni.
Orășeni distruși. Îl priveau cu atenție în special pe Gorj, cu o vagă undă de recunoaștere.
- Matale ești de la gamma doi? Cu motanul recombinat?
Gorj nu le răspunse, de parcă era sub demnitatea lui să vorbească cu doi ciutani de la oraș. Sări însă de pe spatele cuadului și vehiculul țâșni ușurat. Lili trase ușor de coarne și-l parcă lângă un arbust de carmine, în dreptul stivei de lemne. Privi rapid în jur, scrutând liziera de dincolo de gard apoi le șopti:
- Mnă copii, ce draxu' faceți la ora asta aici, cu gard oprit, lângă pădure?
Băiatul răspunse. Cel puțin Lili presupunea că e băiat - era mai înalt și musculos, deși nu părea mai mare de 12 ani.
- Ce să facem, dom' Vecin, teme.
- Ce teme mă Satanus, în pădure noaptea? se rățoi Gorj pe vocea lui pițigăiată.
- la micologie. Răspunse fata. Era mai mică, nu avea mai mult de zece ani și își purta părul alb în două codițe împletite. Ambii erau îmbrăcați în haine moderne, autoadjustante, în culorile pastel care erau la modă pe rețele. Singurele haine fără termen de expirare și topire pe care le găseai prin sat erau fostele uniforme de fabrică, ca cea pe care o purta Gorj.
Ceva îl enerva pe Lili la copii ăștia, îi făceau sângele să fiarbă. Nu era că n-aveau idee de pericolele la care se expuneau. Știau. Știau și nu le păsa. Se comportau de parcă aveau cheile existenței în buzunarul de la cur. De parcă orice ar fi ieșit din pădure era așa, un deranj pentru ei, nu un pericol. Și de să fie altceva decât un deranj? Tatăl lor, poetul de la capitală probabil avea asigurare regeneratorie pentru tot neamul. Ce conta pentru ei dacă-i sfârteca vreo vulpe sau reptilă? Pentru ei ar fi fost doar o traumă de editat la analistul de memorie au prilej de compunere. Pentru Gorj ar fi fost probleme la primărie. Nu, ceva îl enerva rău.
Doar că pe Gorj părea că-l enervează și mai tare.
- Mă futu-vă copilăria să v-o fut, cine v-a-nvățat să treceți pe sub gard mă? Noi astupăm găuri toată ziua pe perimetru și voi le scurmați?
Băiatul răspunse, împăciutor, însă Lili putea să simtă aroganța de dedesubt. Îi știa pe ăștia cum sunt, îi mirosea.
- Vorbiți frumos vă rog, domnule vecin! N-am săpat noi groapa, era deja acolo, de la un animal.
- Lasă mnă animalele tu n-auzi că n-ai voie să sapi sau să sari gardul? Dacă vrei să te mânce tigrii și eufrații treci pe la poartă, ieși ca omul, lasă gardu-n pace.
- Nu avem voie la poartă. completă fetița.
- Păi și de ce nu crezi că ai voie mnă copilă? E periculos, și mai ne strici și munca. Ce-o să mâncăm dacă intră un rozător la noapte pe urmele voastre? interveni Lili. Fata îl privi și îi zâmbi dulce, a împăcare. Îi aducea aminte de cum îi zâmbea mumă-sa când era mai mic, cu o căldură care te făcea să uiți orice problemă. Hai că poate nu erau așa de răi copiii ăștia.
Gorj strănută. Apoi strănută din nou, din străfundul sufletului. Băiatul vecinului o strânse de umăr pe copilă și zâmbetul i se topi de pe față.
- Firi-i a... Gorj strănută din nou. Mnă, javra asta ne-a dat cu feromoni, Zioane!
Îl credea, o simțea și el, în fundul minții, Nervii de mai devreme se topiseră și oricât încerca Lili nu reușea să-și regăsească furia. Le dăduse cu feromoni! La opt sau zece sau câți ani o fi avut, draxu' știe cu copii ăștia de la oraș, încercasă să-i vrăjească cu feromoni. Gorj știa. Moștenise asta de la bunică-su, prin maică-sa. Rezistența la feromoni, cum aveau șefii de post pe vremuri.
- Mă nu ți-e rușine? Nu vă e rușine mă ? Repetă Gorj, adresându-se de data asta băiatului, care simțea și el că săriseră calul.
Poate era de la feromoni, poate era altceva dar Lili nu se mai putea enerva pe copii. Era ceva în aer, ceva se schimbase fudamental.
- Cum vă cheamă mnă, că vorbesc eu cu tătâne-vu...
- Gorge...
- Stai oleacă Lili că asta-i deja de reclamat la Primărie, auzi să ne deie cu feromoni...
- Gorj!
- Ce-i mă?
Ceva se mișca, dincolo de gard, la liziera pădurii. Ceva se apropia, fără formă determinată, ca un con pulsatil care disipa ultimele raze de lumină.
- Ceva vine...
Lili abia apucă să ducă pușca la umăr. Eufratul tăiase cei zece metri pârjoliți, dintre liziera pădurii și gard. Era ca o undă, ca o coadă de condensare peste o imagine care nu era acolo. Când stătea liniștit la pândă un eufrat era aproape imposibil de văzut fără ochi buni, ca ai lui Gorj sau o lentilă cu infraroșii. Când se mișca, însă era ca o pată de culoare și lumină, o dâră vag vizibilă care acompania ceva invizibil, cu gheare și colți și peri tăioși ca lama.
Lili nu văzuse niciodată un eufrat, altfel decât în cursurile de cunoașterea mediului înconjurător de la școală. Erau animale timide, cu populații în scădere continuă, exemplul clasic de bestie căreia îi e mai frică de tine decât ți-e ție de ea. Vânau rozătoare, șopârle și sauri de dimensiuni mici, și asta numai noaptea. Nu atacau omul, decât dacă le încolțeai.
Însă acum creatura se îndrepta spre ei, spre el, cu viteza unei săgeți, o săgeată invizibilă și cu colți de dimensiunea unui câine mare. Ceva se schimbase. Ceva ațâțase bestia.
Feromonii. Nu putea fi altceva decât feromonii copilei.
Lili înjură în gând și ridică pușca. Fetița țipă, băiatul o trase la pământ, în spatele cuadului. Lili trase. Rată. Bestia era pe vârful gardului, îi putea vedea conturul aburit, în jurul unei pete transparente, plină de umbrele pădurii din spate. Eufratul sări, înspre el, stropit cu feromonii copilei.
Gorj pocni fiara cu o scândură, din zbor. Scândura, jumătate putrezită, se rupse-n două la impact. Era acolo de mai bine de un an, un lemn oarecare dintr-o mică stivă de araci puși deoparte de Felipe pe vremea când tatăl lor era încă acasă... Majoritatea arseseră, atinși de undele gardului sau putreziseră de la vreme. Scândura asta era însă destul de rezistentă cât să se rupă pe spinarea invizibilă a fiarei, și s-o trimită-napoi ca pe-o minge de cricket. Eufratul se lovi violent de zăbrelele gardului apoi căzu în praful uscat de la bază.
- În spate, Lili, în spate!
Gorj se plantase eroic în față, între bestie și cei doi copii. Parcă era desprins din povești. Acum trăgea și de Lili să treacă-n spate, cu scândura ruptă în mână pe post de armă. Cu toată înălțimea sa, cu toată greutatea se vedea însă că-i e frică. Avea de ce. Și lui Lili îi era frică. Era prima dată când dădea ochii cu așa ceva. Prima dată când vâna ceva ce-ar putea să-l omoare. Se mișcă înspre cel mai apropiat copac și trase, din mers înspre baza gardului, unde părea că a căzut creatura. În spate fetița țipa ascunsă după un gutui.
Primul glonț lovi bariera metalică de la baza gardului. Trase din nou și cel de-al doilea lovi carne.
Sângele albăstrui țâșni ca o erupție vulcanică din trupul creaturii, acompaniat de o serie de scâncete jalnice. Câteva icnete în praf și eufratul își dădu duhul. În spatele lui și al lui Gorj fetița plângea în continuare; băiatul însă era negru de supărare.
Gorj, eroul, privea fascinat cum creatura apărea în fața lor, solz cu solz, pe măsură ce viața-i părăsea trupul. Era același amestec straniu între un pangolin, o pisică și un șarpe cu păr des, pe care Lili și-l amintea de la cunoașterea mediului. Temutul eufrat, spaima crescătorilor de păsări de peste tot prin lume.
Preț de câteva secunde se lăsă o tăcere apăsătoare. Până și fetița se oprise din plâns. Un moment de liniște pentru o fiară nobilă a pădurii, momită spre moarte de doi orășeni, ucisă de doi săteni.
Apoi gardul se activă brusc și forma răpusă a eufratului se topi într-o vălvătaie electrică.
***
După mai puțin de un minut, la lumină de far și lanternă, cearta se aprinse din nou. Fata plângea , Gorj urla la băiat, băiatul mârâia arogant înapoi. El? El doar privea spre întunericul de dincolo de gard, de unde apăruse o creatură ce nu-și avea locul decât în visele urâte ale sătenilor, fermierilor și ciobanilor. Apăruse brusc, se chinuise preț de câteva clipe și murise degeaba.
Oare nu era Felipe ăl deștept, chinuindu-se să doarmă patru ore pe noapte în camere-capsulă pe la oraș? Mâncând ouă recombinate și proteină de soia, posibil chiar din soia asta, pe care o apăra Lili cu pușca-n brațe în fiecare seară. Nu era mai simplu acolo unde aveai poliție, nu doar un șef de post, doctori nu doar un dispensar cu consultație la distanță? Un întreg aparat de oameni al cărui rol era să îți facă viața mai tolerabilă în timp ce te mulgeau de ultimii stropi de vlagă? Nu doar Primăria Îl rodeau întrebările astea în fiecare zi, în fiecare seară în timp ce păzea cu arma-n mână, între ruinele unei foste fabrici, astăzi un sat, câmpurile sale de porumb și soia. În timp ce prin noapte colcăiau fiare.
- Nu trebuia să o omorâți! grăi într-un final băiatul.
- Ce?
- Nu trebuia să omorâți animalul! Nu v-a făcut nimic!
Lili privi spre Gorj preț de câteva secunde apoi, la lumina farului de cuad amândoi bărbații erupseră în râs. Nu în chicoteli complice sau în pufnituri sardonice, ci într-un râs bogat, de videobandă de pe vremuri. Ce să le spui? Că le-au salvat viața? Le-o salvaseră oare? Sau viața copiilor ăștia orășeni, recombinați și asigurați, era ceva ce le depășea lor, la sat, însăși capacitatea de-nțelegere? Lili se așeză pe scaunul cuadului proptit în pușcă și oftă, obosit. Gorj, mare cât un munte și la fel de prost se așeză lângă el, pe stiva de lemne. Era totuși destul de deștept cât să nu mai mormăie nimic.
Doar copilul orășean, furios, cu lacrimi în ochi, mai avea ceva de zis. Orășenii întotdeauna mai aveau ceva de zis.
- Distrușilor! strigă spre ei, cu vocea îndurerată.
O apucă pe sora sa de mână și o luară amândoi, plin de nervi, din nou la pas pe potecă, spre casele prefabricate.
Gorj și Lili rămaseră acolo în tăcere câteva minute bune. Lili urmări luminile copiilor până se contopiră cu luminile caselor din așezământul de prefabricate. Oftă ușurat și privi spre Gorj care îi întoarse privirea, rânjind.
- Ia zi, vânătorule. Te fac o colă pe terasă? Acuma, până nu se face prea frig?
Lili întoarse un ochi către gardul de protecție care zumzăia fericit, separând civilizația de pustiul nopții de dincolo.
- De ce nu, Gorjule, de ce nu?
Cei doi bărbați se pierdură în noapte, acompaniați de scârțâitul chinuit al cuadului.