Guest 01: Braconierii (de Mark Racz)

O distopie mai puțin cozy în viitorul Condoleanțeversului.

E frig cum nu a fost încă anul acesta. Iarba e înghețată și trosnește sub ghetele de culoarea deșertului african ale braconierilor. Cei trei se mișcă încet, compact într-o formație militară pe care și-au însușit-o după luni de zile de marș nocturn. Poveștile li s-au terminat, le-au mai rămas doar munca și camaraderia luptelor ocazionale cu paznici și polițiști. 

Andrei e așezat pe un tron improvizat din carcase de baterie de dronă într-o băltoacă purpurie de sucuri chimice. În spatele lui, pădurea știrbă de februarie se înfoaie pe dinăuntru și suflă un vânt rece spre câmpie, învăluindu-l pe braconier într-un foșnet sincopat.

Fabricile și casele sunt goale dincolo de Ștei. Tot sud-estul zonei, care a mai rămas, s-a concentrat în 5-6 comune mai prospere, mai conectate, mai ușor de apărat. Periferiile unor comune, altădată doar negură brăzdată de mârâieli de javră, sunt acum ghetouri pentru sute de muncitori și călători. 

Braconierii sunt, aproape toți, foști soferi. Andrei transporta muncitori și pribegi într-un microbuz pe GPL. Își jecmănea clienții în ultimul hal și cumpărase alte două mașini, date în chirie altora. Pe măsură ce războiul s-a lungit și lățit în regiune și vremea s-a tulburat iremediabil, călătorii s-au rărit și banii au dispărut. Descurcăreții și șmecherii, din a căror clasă făcea și el parte, au abandonat combinațiile și s-au angajat paznici și tehnicieni și au plecat departe pe front unde li s-a promis că vor pilota și întreține drone departe de linia frontului. Au murit mai toți în autobuze și în corturi, răriți de sus.  

Andrei a rămas și a condus microbuzul până când a ajuns să aibă cinci, maxim zece pasageri pe tură. Multora nici nu le mai cerea bani pentru că le simțea foamea în halitoza cu care-i împuțeau cabina. A dat microbuzul pe o dubă cu care a făcut muncă ocazională pentru firme de logistică, pentru magazine, pentru ce-a mai rămas din primării și consilii. Cu banii luați pe cauciucurile dubei și-a luat un rând de haine de iarnă și un scanner portabil pentru mine. Nu puteai trece niciun câmp fără un scanner sau un câine antrenat sau un alt hoinar care să știe unde să pună talpa. 

Drona militară de transport trece peste ei și pentru o clipă injectează o briză de eșapament din ventilatoare în aerul rece al nopții. Braconierii așteaptă ca drona să treacă dincolo de lacuri și dau drumul la încălzitoare. Gorgan nu are combinezon termal și dârdâie în permanență, invocând zei tot mai implauzibili care să-i fută pe Aladin și pe Hitler. 

Dronele militare sunt mari, grele și impenetrabile și pot da foc unui sat în zece secunde dacă cineva încearcă să le bruieze. Le lași să treacă și speri că nu au ca misiune carbonizarea cătunului unde ți-ai pus cortul sau cunoști pe cineva. Dronele comerciale sunt proaste, lente, și mult mai ușor de doborât. Sunt ieftine. Ce-a mai rămas din comerț și consum (mai mult decât te-ai aștepta într-o țară spartă în bucăți de război și evenimente climatice imprevizibile) se bazează pe drone comerciale pentru aprovizionări, livrări, retururi și alte nevoi logistice. Șoferii umani sunt imprevizibili, scumpi (orice e mai scump decât o dronă plătită o dată și folosită de mii de ori) și greu de găsit mai ales când rețelele de comunicare la sol sunt sabotate. Șoferii umani au mai rămas doar cu munca cu ziua, rară și prost plătită. Companiile apelează la ei doar când dronele au defecțiuni, se prăbușesc sau nu pot zbura din cauza vremii. Din aceste cauze au apărut braconierii de drone, angajați (sau doar hrăniți și cazați) de șoferii din sate să doboare drone și astfel să forțeze mâna companiilor să îi angajeze pentru curse ocazionale. E muncă puțină și riscantă, dar e tot ce-a mai rămas între oameni și încorporare sau creșterea de șobolani în ferme. Cei care au trecut peste jena și greața asta o duc bine mersi, mai ales în jurul Bucureștiului și Clujului, unde poți găsi medalion Katsu 68% șobolan separat mecanic pe orice raft de magazin. 

Ținta din seara aceasta e o dronă plină de electrocasnice și încălzitoare-ventilatoare. Produsele sunt îndeajuns de țepene încât să reziste prăbușirii de la 50-60 de metri. După prăbușire, firma de logistică trimite coordonatele și codurile de acces șoferilor de ocazie, care vor încărca și transporta câtă marfă pot până la destinație. Companiile știu că multe dintre drone sunt sabotate de braconieri, dar cele mai multe se prăbușesc din eroare umană de navigație la distanță sau trăznite în furtuni. Companiile au calculat costurile prăbușirilor în preț și lumea e, în mare, OK cu asta. Cu toate astea, Andrei și Gorgan au avut de-a face cu grupuri de paznici înarmați care i-au fugărit în noapte peste câmpuri și prin pârâie, prin ferme abandonate, prin toate negurile incerte dintre deal și munte. Au murit braconieri împușcați sau striviți de drone, sfârtecați de lamele elicelor de dronă desprinse pe neașteptate în timpul bruierii.

Andrei se uită spre centrul de logistică înconjurat și iluminat de o nocturnă circulară, parțial plutitoare, cum nu a mai văzut de pe timpurile meciurilor de fotbal și a stadioanelor și a orașelor în care puteai locui fără mari bătăi de cap. Dronele zburau înspre și dinspre silozurile argintii. Tremurând de frig, Gorgan le spune lui Andrei și Miron că drona lor a decolat și va fi deasupra lor în 3 minute. Cei trei își scot tabletele și detectează drona în console. Braconierii lucrează în echipe de trei pentru că dronele funcționează pe unul din cele trei protocoale standard de securitate și e nevoie de un om pentru fiecare protocol pentru a nu pierde fereastra de oportunitate.

Drona se apropie și Miron le spune că e pe protocolul lui. Andrei și Gorgan se postează lângă el. Dronele și braconierii sunt produse depășite, cu rutine banale. Toți braconierii au învățat cum să folosească programul de bruiere și producătorii de drone nu se sinchisesc să le protejeze mai bine. Îmbunătățirile de program vin rar, și braconierii le găsesc soluție în câteva zile. Miron a prins-o, stă să cadă- 

Drona se oprește deasupra lor, plutește doar și pufăie din șuruburi și se prăbușește cu botul în față direct într-un bolovan acoperit cu o mătreață vegetală verzuie. Silueta amplă a dronei e trasată în întunericul nopții de februarie de luminile de avarie. Între clipiturile nervoase ale avariilor din față se înalță o altă formă roșiatică, desfășurată întâi timid pe cantul convex al bordului și apoi în sus, în aerul rece. Drona arde din față în spate și emite un sunet strident, electric din bateria principală de pe capotă. Gorgan o ia la fugă spre dronă și se împiedică de-o piatră și cade cu fața-n gheață, se ridică și continuă. Ceilalți se iau după el și îl depășesc, Gorgan e oricum pe jumătate mort de la frig, cine știe cât i-a mai rămas din ficat sau rinichi. Vor să stingă focul înainte ca drona să explodeze, dacă se duce pe apa sâmbetei toată încărcătura nu vor fi plătiți de șoferi și firmele vor băga pază o săptămână două.

Miron aruncă pastilele cu substanță de stingere în mijlocul flăcărilor unde se dizolvă aproape instant și eliberează în aer o boare albuie, granulară. În semicerc, cei trei bărbați flămânzi și înfrigurați aruncă cu pastile hexagonale în flăcările care au înconjurat toată cabina și care acum se cațără spre baterie. Gorgan respiră adânc și se cațără pe dronă, își dă jos haina și încearcă să oprească flăcările cu scurta lui subțire și petecită, singurul strat de protecție între el și frigul rău, frig cum nu a fost încă anul acesta. Și dă în timp ce Miron și Andrei, orbi și ei de frica foamei dar și a exploziei întregii drone, aruncă cu ultimele bobițe de material de stingere în flăcările de pe botul dronei și Gorgan horcăie pe acoperiș, unde flăcările au ajuns pe ghetele lui, dar nu mai departe. Miron și Andrei își dau și ei jos hainele și încep să lovească caroseria fierbinte a dronei până când flăcările dispar sub botul dronei și apoi se sting. Pentru o clipă, între două respirații, Andrei se gândește la funcționarii din echipa de securitate care se vor uita la înregistrarea de la bordul dronei, și camera frontală îi va fi înregistrat pe cei trei încercând să stingă focul. Nu vor fi recunoscuți pentru că au măști cu camuflaj digital dar sigur vor arăta ridicol și niște oameni care o duc mult mai bine ca ei vor râde și îi vor adăuga într-un raport tot mai mare despre găinăriile braconierilor de drone. 

Miron se lasă pe spate și respiră și râde și Andrei nu se uită la nimic în particular, doar există lângă carcasa dronei salvate. Gorgan începe să tremure și să horcăie, electrocutat de explozia unor cabluri de alimentare de lângă baterie. Tentacula nevăzută a șocului electric îl trântește de sus de pe dronă pe noroiul înghețat de la picioarele lui Andrei. O tăcere se lasă peste poiană și peste dronă și peste ei, și în nas le intră mirosul de carne arsă a lui Gorgan. Dacă ar fi avut combinezonul termorezistent pe el nu ar fi mirosit așa rău și Miron nu și-ar fi vomat terciul pe ghete. 

Miron îi dă lui Andrei banii rămași pentru restul lunii și îl ajută să urce cadavrul lui Gorgan în duba unuia dintre șoferi. Zona e plină de căruțași care au venit să ia marfa. Roiesc în jurul dronei cu ochii aprinși și gâfâind, cu brațele grele de comenzi, antreprenori cu mațul lipit de coaste. Andrei a tocmit un șofer să-l transporte pe Gorgan până în sat, întins de-a lungul între niște cutii pline cu tuburi LED flexibile Candy. 

Cu banii primiti de la Miron și cu comisionul lui, Andrei va putea plăti incinerarea lui Gorgan. S-a înțeles cu Miron să caute un alt om pentru echipa de trei. Miron știe un ins întors de pe front cu tot cu arme și poftă de sânge, asta le deschide și poarta jafurilor de transportoare cu paznici. 

Andrei se așează pe bordura din spatele cabinetului unde se fac incinerări de orice fel, operații și consultații veterinare. A rămas aproape fără niciun ban și săptămâna viitoare va fi chiar mai frig, și transporturile se vor rări o perioadă. În loc de braconaj, Andrei ar putea să facă autostopul până în Brașov, unde un fost client de rută pe care l-a tot scutit de bilet i-a promis un loc de măcinător în fabrica de alimente din insecte. Hai aici la lăcustari, nu-s mulți bani dar ești liniștit și ai ce mânca, i-a spus ultima oară când au vorbit la telefon.  

Andrei se ridică de pe bordură și o ia spre partea luminată a satului, spre bodegile și barurile unde se găsește de muncă sau de bătaie. Andrei e purtat încolo de silă și de mârâiturile și umbrele unor câini jigăriți care vor sfârâi în oale înainte de primavară. Andrei dă un șpiț într-o piatră țintind un câine care scheaună și dispare abrupt într-un șant, o negură mică mișcătoare asimilată într-o negură mare și fixă. 

În fața bodegii Andrei ia o ultimă gură de aer rece care-i șterge și ultima particulă de miros de om ars și îi eiliberează nările și mintea pentru pestilențele de dinăuntru.