Condoleanțe pt. 3

O distopie trippy pentru seri plictisitoare.

***

" O nouă salvă în războiul Primăriei cu așa zișii "bizoni" ai capitalei. Ziua a început cu o nouă serie de ridicări de mașini de pe trotuare în cartierele din inelul doi al capitalei. Valentin Ghica, purtătorul de cuvânt al primăriei a declarat că bucureștenii trebuie odată pentru totdeauna să înțeleagă că trotuarele, benzile de transport alternativ și stațiile nu sunt locuri de parcare și i-a direcționat pe aceștia spre noile parcări supraterane de cartier. La șapte ani interdicția accesului în zonele centrale, și la doi ani după eliberarea trotuarelor din Inelul unu lupta s-a mutat în cartierele Titan, Berceni și Giulești de unde de mâine se vor ridica toate mașinile de pe trotuare, chiar și în zonele desemnate anterior ca locuri de parcare. Susținătorii măsurilor salută mult așteptata extindere a prohibiției pe când gurile rele spun că măsurile avantajează în special firmele de livrări și curierat instant ai căror roboți nu au voie să se deplaseze pe carosabil..."

"... podul a cedat la ora 17:35 în momentul în care o betonieră a încercat să-l traverseze în ciuda avertizărilor localnicilor. Inspectoratul de Stat în Construcții dar și Ministerul Transporturilor și al Infrastructurii au declarat că podul era construit ilegal și neavizat ulterior, fiind cel de-al doilea pod construit de privați care s-a prăbușit în ultimul an..."

" Problema este că avem nevoie de resursele de acolo, pe termen lung, nu doar scurt. Sigur că avem lucruri mai importante pentru noi imediat în care să investim timp, resurse și energie dar pentru omenire în general e mai important să avem acces la rezervele de Heliu-3. E mai important pentru mine, personal ca parcul Mihai I să fie curat sau ca blocurile vechi de pe vremea comunismului să fie consolidate și adaptate climatic dar obiectiv vorbind la mod general e mai important să avem o bază de colectare de resurse noi ca europeni, nu să fim dependenți de capriciile politice Americane..."

" [Traducere Automată SamSense® Activată]

Trailer Atacul Dronelor (2 min)

Din înălțimile Caucazului în înălțimile Golan, din golful Gwadar în jungla din Sri Lanka, felul în care purtăm război s-a schimbat! Permanent. Dronele au sosit și sunt aici să rămână!

Îi spunem HAL 9000 pentru că nu ne lasă să facem ce vrem.

Atenție. FOB inamic detectat la coordonate grid [cenzurat] requires susținere emoțională artilerie.

Totul s-a schimbat, putem salva vieți omenești valoroase mulțumită tehnologiei acestea

Războaiele secolului 21 au arătat că există un nou prădător apex, și nu este unul din carne și os. Dronele șunt mai rapide, mai puternice și mai versatile decât soldații de până acum.

Orice poate fi o dronă.

Drona asta cum puteți vedea e făcută din lemn.

La limita inovației militare, dronele salvează vieți și mențin pacea în jurul lumii.

Dronele din trecut...

Dronele sunt singurul motiv pentru care Afghanistan a durat atât, sunt sigur.

...În prezent...

Tango Foxtrot Charlie vector 20, Roiul Beta s-a logodit cu inamicul.

...și în viitor...

Scopul Final este să înlocuim aproape complet soldatul pe câmpul de luptă cu ceva mai puternic, mai rezistent și mai puțin vulnerabil ca țintă moale.

Atacul Dronelor, din 25 Noiembrie pe Disney+ Docs."

"...acum pentru dezavantaje, care trebuie să recunosc sunt destul de mari, dar era de așteptat. Toată tehnologia nouă de la iPhone la Oculus Rift și până la terminalele distribuite QREM, toate au avut problemele lor la momentul lansării. Întrebarea e dacă interfețele haptice full body vor fi noul iPhone sau noul Google Glass. Deocamdată semnele sunt îngrijorătoare și înclin spre varianta a doua. Am purtat vesta timp de două ore în timp ce jucam SC: Contact și m-am trezit cu o mâncărime îngrozitoare, aproape o rană în mai multe puncte de contact haptic. Conform specificațiilor, problema nu e una de alergie, stratul de latex de bază fiind unul hipoalergenic, ci de neconfomitate a corpului. Adică după TruWeave problema e la mine, de fapt problema sunt chiar eu, că-s gras, și punctele haptice fac contact prea bine, cum ar veni. Producătorii spun că lucrează la remedierea problemei dar... nu știu ce să zic, un controller nu m-a ars niciodată în palmă, nici măcar cele de la Sony cu suport haptic..."

Șase

La început păruse o idee bună. Era poliție mai jos pe drum, trebuia doar să o ia în direcția opusă, mai sus spre munte. Apoi, paranoic, o luase în continuare în sus, înapoi înspre Moldova. Ideea era să treacă munții în Transilvania, apoi să vină pe ocolitelea, pe Buzău, poate chiar pe București spre mare. Mașina era cu bateria sub jumate, uitată de ani de zile în magazia lui Avram Iancu dar ținea, o vreme cel puțin. Oricum, trebuia să găsească un loc de încărcat unde nici să nu bată la ochi, cu fața lui umflată, nici să nu riște să fie interceptat de rutieră, care apoi să-l întrebe de sănătate, de mașină, de urși. Undeva pe la jumătatea drumului spre Lepșa își dăduse seama că e idiot, dar era prea târziu. Nu mai avea destulă baterie cât să ajungă înapoi la Mărășești, la hypercharger și de-abia destulă cât să tragă la primul hotel-restaurant de pe hartă care oferea încărcare.

Poate era totuși un lucru bun. Nu simțea dar realiza că era, că ar trebui să fie înfometat. Trei beri, o cafea și un sanviș cu parizer și muștar e tot ce mâncase în ultimele 24 de ore.

Bine, mâncase multă bătaie, dar cu toată teoria postului, promovată de bodybuilderii creștini în ultima vreme, sigur corpul trebuia să mănânce ceva ca să se vindece, fie. Că era de la ridicări sau de la bătaie... să... În orice caz, el ca el, prost și obosit dar câinele cu ce greșise?

Câinele Mielu, cumva ajunsese cu el în mașină. Și, mai devreme sau mai. târziu trebuia să-i dea de mâncare, acum. Că era responsabil pentru el. Mirel nu era un iubitor de animale, cu atât mai puțin un iubitor de câini. Nici la țară nu ținea... ținuse maică-sa câini. Nici măcar când se înmulțiseră lighioanele și vecini mai din munte antrenaseră tot felul de dulăi ciobănești să sară la urs. N-avea de ce. Animale nu mai avea, nici măcar găini, doar dacă venea ca-n basme, ursul la salată, s-o păzească. Maică-sa avusese un motan când era el mic, o pisică neagră pe nume Saddam dar Saddam se dusese de boală înainte să plece la liceu la București și experiența le stricase amândurora orice fel de dorință de atașament față de animale.

Mielu însă nu părea să-nțeleagă conceptul de nu. Un dulău de stână alb-murdar, cu siguranță ceva metis de ciobănesc belgian, alsacian, un ciobănesc dinăla cu botul țuguiat, după față, Mielu părea obișnuit să facă ce vrea el. Mirel îi dăduse o bucată de parizer din sanvișul făcut de mecanic și în momentul ăla parcă semnase un pact cu diavolul. Când Avram demonstrase cu mare fast cum funcționează ușile din spate ale mașinii, uși care se deschideau în sus ca "la Dorobanți" după cum zisese, mândru, mecanicul, Mielu intrase în mașină. Nici parizerul, nici cuvintele de bine, nici înjurăturile de morți nu au mai fost destul ca să-l mai scoată din mașină și de o oră și ceva câinele dormea dus pe bancheta din spate în timp ce Mirel rămânea fără baterie prin munți.

Așa că sigur, poate Mirel, bătut, nedormit și neconsolabil putea să adauge nemâncat la dramele lui dar Mielu? Trebuia și câinele să își facă nevoile, să bea o gură de apă, să îmbuce ceva. Lasă rutiera și investigațiile criminale, dacă mai ținea mult câinele în mașină se autosesiza poliția animalelor.

Dar mai întâi trebuia să ajungă undeva, și rapid pentru că deja de 25 de kilometri mașina îi indica disperată pe consolă că rămânea fără baterie. Sau cel puțin asta bănuia Mirel că se întâmplă. Când hackuise, rootuise și ce naiba mai uise cine uise la mașină, uitase să-i schimbe alertele de pe limba softului original așa că acum ceva pe consolă pulsa furios și roșu în chirilice fără să specifice altfel problema. Navigația și bordul erau însă în română așa că știa că mai avea autonomie de aproximativ 20 de kilometri în timp ce mai avea doar 6 km la deal până la hotel-restaurantul Pensiunea Grisol unde ar trebui să găsească un slow charger. Mirel nu încărcase niciodată o mașină, ultima lui mașină fusese un Passat ancestral, donația lui taică-su, pe care îl casase când introdusese fostul primar noile standarde de poluare. Fostul primar, ce idiot, ce șansă irosită ce plocon dat... Clipi. Poate că aveau dreptate totuși toți românii care se plângeau întotdeauna doar de "fostul primar". Oricum cât de greu putea să fie să încarci o Tesla, mai ales acum că aveai încărcătoare universale. Îl bagi în priză și aștepți, ca la tabletă sau la periuța de dinți.

Clipi obosit, concentrându-se pe drum. Afară începuse să apară ceață, genul ăla de ceață de munte, de aer umed, de nori joși noaptea. Oricând putea să-i sară ceva sau cineva în față pe drum, unul din motivele din cauză cărora se lăsase de condus în București, chiar acum când era mai practicabil era frica de accident, nu de accident ca cel cu podul din tinerețe ci un accident cu victimă. Mirel era terorizat de ideea că ar pute călca un om sau un câine, că ar putea fi responsabil pentru o moarte. Își aminti brusc de hoț, de urs, de urlete și un frison îi urcă pe șira spinării. Mâncat de urs. Asta ar fi putut fi și soarta lui. Din spate, parcă simțind la ce se gândea, Mielu lăsă să-i scape un lătrat și se ridică cu labele pe consolă.

"Ce-i băiatu, ce se întâmplă?" zise încet Mirel, încercând să aproximeze tonul ăla iritant al iubitorilor de animale. Mielu lătră din nou.

Ceva traversă brusc drumul, alergând din stânga mașinii și apoi peste ambele benzi, spre desișul de dincolo. Mirel încetini ușor, precaut, în ciuda alertelor de baterie. Atâta-i mai trebuia să lovească ceva. În spate, Mielu lătra vesel, se lipise cu botul de geam, ceva instinct stăvechi, polișat de-a lungul generațiilor până dispăruse, instinctul de lup ancestral ițindu-și timid capul. Mirel încetini din nou, aproape oprind mașina și comută pe autopilot. Pădurea de pe ambele părți ale drumului se deschidea brusc într-o poiană și în poiană se mișcau mai multe animale. Dincolo de gardul dărâmat al unui teren marcat mare ca "de vânzare" pe hartă, erau mai multe căprioare, vreo zece, de vârste diferite, plus un cerb care privea uimit de pe marginea drumului către mașină. Mirel încetini și mai mult, apoi opri în ciuda protestelor bateriei. Cerbul privea spre el și el înapoi ceva legătură închipuită, ancestrală înfiripându-se în mintea lui, legătura străveche dintre om și bestiile pădu...

Mielu lătră din nou și cerbul se topi în ceață și in noapte,, alături de toată herghelia sa de căprioare. Mirel privi spre el nemulțumit și câinele își aplecă într-o parte capul cum fac câinii din filme când vor scenariștii să-i facă să pară inteligenți.

"Trebuie să-ți cumpărăm o zgardă cu traducere băi grivei" zise Mirel apoi porni din nou mașina la deal. Încă cinci kilometri. Încă un pic. Își imagina ce ar zice câinele dacă ar avea acum o zgardă cu traducere asistată? "Foame"? "Afară"? "Om rău?" "Urs?". Nimeni nu avea încredere pe bune în traducerile trans-specie care deveniseră ultima modă în lumea startupurilor AI-enabled dar era drăguț să vezi cum câinele știe să zică "Baie, vreau baie" prin convertorul vocal, în loc să te prinzi de astacând zgâria la ușă. Era mai puțin drăguț când începea să zică întruna "place", "place" în timp ce se freca de piciorul tău cât erai în video call, ca în viralul ăla.

Ceața devenise mai deasă, destul de deasă cât să activeze proiectoarele. Se vedea deja ceva lumină difuză prin ceață. Încetini din nou, destul cât să poată citi pe un panou vechi pe marginea drumului.

"Pensiunea Grisol ***

Bar-Restaurant

Jacuzzi

Petreceri Private."

Apoi adăugat dedesubt pe un panou adițional cu cel puțin un deceniu mai nou

"Încărcare auto

50m stânga"

Mirel semnaliză și urmă indicatorul. Asfaltul fu instantaneu înlocuit de pietriș. Putea auzi pietrele cum loceau dedesubtul mașinii. În față, o clădire iluminată de leduri, profilându-se prin ceață. Un gard în jur, o poartă, un bec aprins brusc, probabil pe senzor. În dreptul ușii șoferului, pe un stâlp mic un interfon vechi de cel puțin două decenii. Mirel deschise geamul și apăsă pe buton.

Din difuzor un sunet scurt de apel apoi un Fur Elise metalizat, de parcă trecut prin zece difuzoare străvechi. Mirel privi spre poartă, și inspiră aerul curat de munte, mirosul de pădure, ceața...

"Da?"

"Bună seara, am rezervat la încărcat, prin aplicație."

O pauză. O voce plictisită, aproape nervoasă.

"Suntem închiși"

Mirel clipi. La asta nu se gândise. Asta ar putea să fie o problemă mare.

"Vă rog eu frumos, am nevoie să-ncarc, am rezervat prin aplicație, aveți locul aici, apare verde."

Pauză.

"Suntem închiși, n-auzi?"

Mirel se enerva deja.

"A fost o seara lungă și nu vrea u să rămân cu mașina-n pădure să mă mănânce urșii. Nu mai am baterie deloc, înțelegi? Dacă n-aveți deschis la hotel la restaurant, stau în mașină să-ncarc două ore și aia e, plec după."

O pauză lungă, un declic. Închisese oare? Mirel era deja furios. În spate Mielu lătră odată scurt, de avertizare. Un bărbat mic de statură într-un hanorac apăruse și trăgea de poartă, i-o deschidea. Mirel înaintă ușor.

"Mulțu..."

"Nu băgați de siamă la ălă di la recepție." zise cu un puternic accent basarabean omul nou venit. Era scund, cu o barbă mică și un zâmbet larg. "Tragiți în față și-aduc eu cablul. Ni socotim și cu mâncari șî cu ce vă mai triebuie."

Mirel zâmbi și simți din nou un junghi de durere. Măcar atât, măcar o dată în seara asta mergeau lucrurile cum trebuie, măcar acum găsise un om normal.

"Mulțumesc mult!" zise și omul dădu respectuos din cap.

"lasă că nu avieț de ce."

Porni din nou mașina și omul închise poarta în urma sa.

Erau doi, doi care se ocupau de pensiunea Grisol când nu era sezon, ambii angajați de un proprietar absent de ani de zile, care se retrăsese undeva la soare. Basarabeanul jovial de afară era Mihail și se ocupa de tot ce era pe afară. Curtea, gardul de protecție, mașini tuns de iarbă, tot ce era nevoie. Înăuntru era regatul lui Sandu, recepționerul prost dispus. Mirel nu cunoscuse încă om din horeca care să fie atât de puțin interesat de clienți.

Un bărbat înalt, chel și țâfnos, cu o burtă de bere bine dezvoltată și o privinre superioară și nervoasă. Un personaj negativ de film de duzină, clona malefică a lui Traian Băsescu în tinerețe. Fusese nevoie de intervenția basarabeanului ca Sandu să fie de acord să-i dea o cameră, din toate camerele goale pe care le aveau în pensiune. Cei doi se certaseră în șoapte în camera din spatele recepției înainte ca Mihail să anunțe că "nu o să fie o probliemă". Ba se oferise și să-i facă câte ceva de mâncare. Mirel deja îi pusese 50 de euro departe, ciubuc pentru deranj, aștepta doar momentul în care să poată să-i vorbească separat, departe de recepționerul scârbos.

Mielu alerga vesel pe-afară, fericit nespus că-i dăduse îngrijitorul o bucată mare de șuncă. "Dacă tot stă să expire, di șe să nu se bucure câinili de ea?". Câinele rural român, varianta lux, hrănit exclusiv cu parizer și șuncă. Un fel de vacă kobe de stână, hrănit cu tot ce-are să ofere mai de preț melteanul mediu. Și free-range că avea toată curtea la dispoziție.

Curtea nu arăta a curte de pensiune, ci mai degrabă un teren viran cu câțiva boscheți de trandafiri, neîngrijiți de ani de zile și scăpați de sub control pe lângă gardul electric din jurul perimetrului. Exista o parcare, asfaltată cu ani de zile în urmă și plină de crăpături dar singura mașină din parcare era a lui. Nu din lipsă de spațiu, în parcare era destul loc pentru vreo zece mașini, și asta doar pe asfalt, cu destul loc în plus pe pământul din jur dar singurul alt vehicul era o bicicletă electrică cu o cutie de fructe înșurubată în spate. Dincolo de portul de încărcare unde oprise Tesla un garaj închis cu lacăt era singurul loc unde mai putea fi o mașină.

Clădirea însăși nu arăta a pensiune, mai degrabă a depozit, fabrică mai mică sau ceva similar reconvertit. Pe exterior arăta trist, sau cel puțin așa i se păruse în cele câteva minute cât așteptase afară ca cei doi îngrijitori să negocieze între ei șederea. Era o clădire vopsită în alb, cu geamuri mari dar fără balcoane, cu etaj plus parter și panouri solare pe acoperiș. De undeva din spate se auzea huruitul unei pompe de căldură ieftine, ca un zgomot hipnotic care acoperea liniștea nopții. Înăuntru nu arăta mult mai bine dar ceva eforturi fuseseră făcute. Aproape tot etajul de jos părea să fie o hală reconvertită sau ceva. Azi funcționa ca un fel de restaurant sau sală de petreceri, cu parchet laminat pe jos, mochetă roșie și oglinzi pe pereți și o scenă rudimentară undeva în spate, lângă băi. Avea până și o bilă disco, genul care proiecta nu reflecta lumini. Mai erau câteva zone private, câteva uși misterioase dar aproape toată zona de jos era un bar restaurant deschis, flancat de o seră de termopane pe partea dinspre pădure.

Mirel îl privea pe câine cum devora ultimele bucăți de șuncă și parcă începuseră și lui să-i ghiorăie un pic mațele. Se așezase la una dintre mesele dinspre geam în timp ce moldoveanul dispăruse undeva să-i procure ceva de mâncare. Erau singuri în toată pensiunea din ce-și putea da seama, deci își imagina că Mihail era acum undeva într-o bucătărie, pregătindu-i ceva de mâncare, un platouaș, o ciorbă, un șnițel. Nu era sigur dacă voia să mănânce mâncare pregătită de grădinar dar mațele îi ghiorăiau în continuare. Mirel deschise portofelul și numără rapid banii cash pe care îi mai avea. O să trebuiască să lase 300 pe puțin, plus ceva bacșiș pentru Mihail. Se ridică ușor, durerea săgetându-i jumătate din corp. O baie, avea nevoie de o baie înainte de orice altceva. Cu greu se mișcă spre una dintre ușile laterale, căutând unul dintre cei doi îngrijitori cu privirea. Prin geamul ușii dinspre recepție observă că Sandu, recepționerul nervos dispăruse de la intrare. Ieși în hol și căută un semn de toaletă cu privirea. Era un set de scări, apoi o ușă întredeschisă sub ele. O lumină de dincolo. Mirel înaintă și deschise ușa. Era un fel de mic birou, cu un calculator mai vechi și un monitor mare, separat pe care erau 12 feed-uri video. Camere. Patru de afară, putea vedea poarta, curtea din spate cu piscina și cu Mielu alergând prin cadru, zona de parcare și încă un cadru spre ușa încuiată pe care o văzuse. Dedesubt era recepția, restaurantul, apoi câteva cadre cu coridoare, apoi... Ceva ce părea să fie o bucătărie, cei doi bărbați de la hotel își disputau ceva acolo. Mirel își imagina că problema sosirii sale nu era încă rezolvată, deși în continuare nu înțelegea de ce ar refuza o pensiune un client.

Se încruntă. Ultimul rând de camere era mai straniu. Într-un cadru era o magazie cu mai multe uși, în altul un fel de sală de mese, o cameră tehnică cu o centrală mare și... Nu înțelegea ce era ultima, părea un fel de cabinet de dentist înghesuit. În caseta cu numărul șapte mai era acum doar moldoveanul care gătea ceva în continuare. Mirel făcu un pas în spate, înspre peretele biroului înghesuit. Aproape se împiedică de o bâtă de baseball poziționată strategic lângă o imprimantă. MIrel pufni. Securitate digitală și securitate manuală, se vedea că era între Moldova și Ardeal.

Se grăbi să iasă din birou, înapoi înspre recepție și închise ușa în urma sa. O făcuse la fix pentru că după nici două secunde una din ușile mai din față, din ce părea să fie zona mai privată a pensiunii se deschise și Sandu păși afară. Bărbatul se opri, privindu-l suspicios și încuie ușa în urma sa.

"Toaleta, vă rog?" zise Mirel politicos. Recepționerul îl privi suspicios.

"Caut toaleta" repetă tâmp Mirel.

Sandu era cu mai bine de un cap mai înalt ca el și se mișca ciudat, de parcă oasele nu i se potriveau, rămăseseră în urmă când crescuse brusc în Școala generală sau ceva. Se aplecă spre el un pic și-i indică, pe partea cealaltă, lângă recepție, o ușă pe care era desenat un fel de joben stilizat.

"A, da. Mersi." Mirel zise mecanic apoi traversă rapid holul.

La fel ca restul zonelor publice baia încerca să inspire un fel de opulență pe bani puțini. Dacă la recepție candelabrul strălucitor de la intrare era de un kitsch care părea desprins din ceva casă de camorist din Napoli, dacă tapetul mochetat din restaurant îi aducea aminte de cabina de detensionare de la corporație, acum închisă din motive de pandemie, baia încerca să fie un fel de templu grecesc, varianta Tecuci. Chiuvetele erau de marmură, oglinda o monstruozitate aurită cu leduri integrate, toaleta era un model basic, cu un colac ce imita lemnul... Totul părea desprins din imaginarul popular despre ce înseamnă luxul. Hârtia igienică ce imita bancnotele de euro mai lipsea ca să fie complet setul. Mirel se privi în oglindă lung. Arăta jalnic. Cu fața inflamată, cu un ochi învinețit și umflat și o vânătaie încă mov-roșiatică pe obraz părea că a pierdut o partidă de kickboxing. Tot corpul îi era probabil o serie de vânătăi și julituri. O rană ținută laolaltă de durere, pe dinăuntru și pe dinafară.

Își scoase hainele împrumutate de la Avram și se examină în oglindă. Tot abdomenul era o vânătaie și ava multiple pete vișiniu-mov, inflamate care îi urcau până la subraț pe partea dreaptă. Tot pe partea dreaptă falca îi era umflată și ochiul drept încă semi închis. Avea un pic de sânge în urină, o lovitură pe fund, una pe spate și nu prea putea să-și ridice brațul stâng deasupra umărului. Dar era viu, un supraviețuitor. Wyatt Earp după OK Corral.

Se așeză pe toaletă și închise ochii, doar câteva momente.

Era pe șezlong, pe mal privind spre mare, spre lagună, norii erau în urmă, un răsărit la orizont. În depărtare, pe mare sosea un vas. Știa cine era pe vasul ăla, știa ce trebuie să facă, cine venea după el. Un vânt rece bătea dinspre mare, agitând laguna lui de calm. Ceva venea, știa ce vine, cine vine. Vântul îl spulbera de pe șezlong, aluneca.

Se trezi brusc de la bătaia din ușă. Adormise pe budă ca un pensionar.

"Am priegătit ceva di mâncare." auzi vocea lui Mihail de dincolo de ușă.

"Mulțumesc." Spuse cu greu. "Vin acum."

Se îmbrăcă la loc și se îndreptă spre restaurant.

Ambii îngrijitori îl așteptau la masă. Moldoveanul îi pregătise într-adevăr un mic festin. Șuncă de care primise și Mielu, o omletă, o bucată de telemea și niște legume congelate, genul de amestec de mazăre cu porumb și ardei care devenise de câțiva ani standard în meniuri ca să aibă și vegani ceva proteină de mâncat. Primise chiar și un ceai aburind și un coș cu chifle calde. Se așeză la masă vizavi de cei doi angajați și zâmbi.

"Arată bine, mulțumesc." zise mirel și începu să mănânce. Cei doi bărbați schimbară o privire apoi Sandu, cel înalt și țâfnos zise me un ton mieros.

"V-am pregătit una dintre camere domnule..."

"Mirel" răspunse între două îmbucături de omletă.

"...Mirel" continuă bărbatul. "Să ne spuneți domnule Mirel..."

"Doar Mirel" îl întrerupse mirel între două îmbucături. Bărbatul părea deranjat direct de conceptul de a îi spune pe nume.

"Să ne spui dacă mai putem să vă fim de ajutor cu ceva, cu altfel de servicii sau..."

Mirel se încruntă. "Ce fel de servicii?"

"Di cari vrei șefule." interveni Mihail. "Saună, satelit, pipiți."

"Pipițe?"

"Femei." zise rânjind moldoveanul. Ceva era în neregulă, Mirel simțea.

Mirel înfulecă o gură de ouă. Mestecă încet gândindu-se un pic la situație apoi zice.

"Femei în vârf de munte? La ora asta?"

Mihail rânji și privi spre celălalt bărbat, care părea deranjat de toată situația.

"E, rezolvăm nu-i problemă. Dăm un telefon șî rezolvăm, orișe pentru clientul nostru favorit din seara asta."

Mirel termină șunca și continuă să mestece. Zâmbi cu gura plină spre amândoi bărbații. Fiecare înghițitură îi dădea un junghi în maxilar dar se simțea mai bine, parcă uitase de tot. După o gură de ceai dădu din cap.

"Nu, mulțumesc, nu sunt genul."

"Nu-ți plac femeile?"

Mirel părea surprins de întrebare, era ceva neplăcut la ea. Îl privi pe Mihail peste cana de ceai și răspunse scurt.

"Nu sunt confortabil cu plătitul pentru... femei."

Basarabeanul râse scurt și își mângâie bărbia. Avea un cioc scurt și roșcat, mult mai roșcat ca părul care era mai degrabă șaten. Mintea lui Mirel sări direct la basmele copilăriei - Omul roș și, întoarse privirea spre Sandu cu a sa chelie și combover de tip Băsescu - omul spân.

"Haide șiefule că de plătit plătim cu toții. Nu zic acum, că nu tie forțează nimeni să vrei femei acuma, da zic în general. Totul în viață îi ca la bănci, tranzacțîi, și la femei... ehei, cele mai păcătoase tranzacțîi îș acolo."

Mirel termină de înfulecat omleta și ridică din umeri. Era un veritabil Ion Creangă, Mihail.

"Acuma depinde și de fiecare." zise Mirel sorbind din ceai." Încercă să schimbe subiectul. "Și, aveți clienți aici în munți?" Cei doi bărbați schimbară o privire. Sandu răspunse scurt.

"Avem, na nu mai are lumea bani cum avea mai demult dar mai vine lumea, mai ales acum că pot zbura în apropiere."

"Zbura?"

"Da avem un helipad la 200 de metri de aici. Sus unde e stația cu seismicul." Privi scurt spre Mihail. "Sunt mai multe cabane de oameni... înstăriți prin zonă."

"Cabane? Habar n-aveam." zise Mirel savurându-și ceaiul. Privi pe geam unde Mielu alerga în continuare fericit prin curte. Adevărul. E că era o zonă. Bună de. Munte, departe de drumuri, numai bună de drumeții...

"Nu? Credeam că de aceea ați venit pe aici, pe la noi. E zonă bună mai jos de Lepșa. Terenuri ieftine, izvoare curate, microcentrale pe gârlă. Are casă și dom Ministru de la Interne."

A, Cabane. Mirel înțelegea acum. Adică cabane de refugiu, cabins, compounduri de supraviețuire unde să se retragă bogații în caz de război, colaps climatic sau social, genul de lucru care le stătea pe minte bogătanilor pe măsură ce adânceau tot ei mai rău lumea în probleme climatice. Cabane unde să se retragă cu ultimele sticle de Chateauneuf, sau Negru de Drăgășani petru patrioți, să toastuie pentru războiul nuclear sau invazia extraterestră sau ce naiba urma să se întâmple cu restul pulimii, cu el. Devenise o modă să ai o "cabană", chiar și-n România. Cu internet prin satelit, energie regenerabilă și work-from-home, puteai să fii bogat acum de oriunde, din siguranță și să te cobori în centrele urbane de putere numai când chiar era nevoie. Poate chiar începuse la noi moda mai devreme ca în alte părți, poate începuse în anii 90, în haosul tranziției, cu găinile lui Năstase. Poate în timpul războiului din Ucraina, când Clara se retrăsese în munți să aștepte apocalipsa care nu mai venea. Poate mai recent, cu topirea ghețarilor și problemele din Atlantic. Dar în orice caz, de la Blaga la Thiel la Fuego, bogații și cei privilegiați nu mai investeau în Caravaggio sau în Bitcoin ci în buncăre și în eoliene în zone îndepărtate, cu aer curat, apă asigurată și acces controlat. Fundata, Sătic, Doda Pilii, sus la Grădiștea de Munte, aproape de "energiile dacice", zonele izolate deveniseră căutate, faimoase chiar, existau agenți de vânzări specializați pe locuri "frumoase și sigure".

Sigur, în alte locuri unde bogații căutau să-și construiască buncăre izolate de care să nu știe nimeni - Islanda, Tenerife, Capo Verde sau Noua Zeelandă - aceștia o făceau discret, atât de discret că devenise o modă între hackeri să doxxuie ascunzișurile secrete. În România nu era nevoie. Existau poze tag-uite cu bogații din România, cu miniștrii și afaceriștii la grătar la cabanele lor secrete. Clanul Burduja încercase să scoată o bucată din Parcul Național Făgăraș din patrimoniul statului ca să-și construiască un compound cu infinity-pool. Casa de la Cornu a lui Năstase renăscuse în mentalul colectiv al presei după ce scăpaseră zvonuri că are un întreg labirint de camere și depozite subterane, de tuneluri care legau conacul de alte case ale bogaților din zonă... Era ceva în aer. Sigur, era ceva în aer deja de ani, poate de decenii bune. O panică, un vibe, un sentiment de anticipare a sfârșitului. Un sentiment că ceva vine...

"..vine" mormăi Mirel.

Cei doi bărbați se uitară unul la altul apoi amândoi către Mirel. Moldoveanul fu cel care rupse tăcerea.

"Oricum am pregătit noi o camieră sus, la etaji. Camiera trei." Făcu o pauză, încercând să-i prindă privirea lui Mirel, fără să reușească. "Totul ie schimbat, am dat drumul la apă caldă, dacă-i ceva sunaț după mini că-s pe tura de noapte."

Mirel privea în gol. Revenise, simțământul de anticipare, de pierzanie. Se ridică brusc și încercă să zâmbească către cei doi bărbați.

"...Mulțumesc. Mă duc să mă odihnesc acum." turui mecanic, ciudat. Simțea o apăsare, o apăsare de undeva de deasupra. Avea nevoie de... ceva, de un duș, de un moment singur de...

"Totul Ok?" zise Sandu, privindu-l lung.

"Da" Răspunse scurt Mirel. "Am nevoie în cameră d...doar." Se întoarse și o luă înainte către recepție, către scări.

"Domnie cânt te ia pânticăria, te ia..." auzi, ca prin vis din spate vocea moldoveanului.

Mirel nu răspunse, aproape nicu nu auzi. Avea nevoie de ceva avea nevoie să stea, să închid ochii să umple golul din el. Urcă aproape în fugă scările, către un coridor care traversa clădirea, mochetă roșie, neon, uși. Deschise ușa cu numărul trei, luptându-se cu clanța și se trânti cu ochii închiși înăuntru pe canapea, în poziție fetală. Lumea se învârtea, cerul căzuse, era singur. Singur în munți în România. Singur într-o poziție inutilă într-o corporație ce-și întinde tentaculele din Taipei în Mexico City. Singur pe o planetă care se încălzește, dar nu destul de repede cât să fie catastrofal. O planetă plină de război și foamete dar văzute de departe, în reportaje sau prin satelit. Unde vedeai bombardamente în clipuri de 60 de secunde, cu filtre vintage și cu hip hop la montaj.

Nu era trist că rămăsese fără maică-sa, nu era trist nici... Era lumea. Lumea din jur, o lume cu aproape nouă miliarde de oameni, cu o capacitate infinită de creație și un apetit infinit pentru distrugere și nepăsare. O lume în care fundațiile miliardarilor se băteau pe resurse umane de top, pentru a salva viitorul în timp ce în prezent copii mureau de foame în Africa de est. O lume care încerca să colonizeze sistemul solar dar nu să oprească topirea permafrostului.

Nu ura lumea, lumea îl deprima. Îi era rușine de rușinea ei.

Îi era rușine de discuțiile despre reactoare nucleare la Cernavodă și potențialul fuziunii nucleare în timp ce birtul La Poștă stătea fără curent. Îi era rușine de patrularea algoritmică cu drone din centrul vechi în timp ce șuții din provincie îl înghesuiau într-o budă dezafectată. Îi era rușine că trăia într-o țară, într-o Uniune unde se construiau ferme verticale carbon-neutral de porci dar urșii nu puteau fi, nu mai avea cine să-i controleze.

Deschise ochii. Deasupra era un luminator și dincolo de geamul termopanului stelele.

Conducea o mașină electrică pe drumuri de car. Privea noaptea spre stele printre roiuri de sateliți morți. Privi în jur, prin întunericul camerei, iluminat doar de stele și de lună, ochii adjustându-i-se încet. Mobilă IKEA din păduri distruse. Cearșafuri din bumbac care distrugea solul, boxe cu minerale rare exploatate de copii, oglinda de pe tavan care-i reflecta ipocrizia, forma umbrită, cotonogită de doi bărbați, un bărbat acum, care încercau să facă un ban în curul Europei prin cea mai veche meserie, violența.

Stai. Oglindă pe tavan?

Inspiră profund apoi expiră, cum învățase cu ani în urmă la terapie, încercând să-și recapete controlul. Nervii, tristețea, angst-ul existențial începeau să se topească, să facă loc unei curiozități morbide. Își luă telefonul și-l aprinse. Privi încet în jur, la lumina lanternei de la telefon în încecarea de a lua pulsul locului.

Mobilă simplă, un pat larg, oglindă pe tavan, pereți capitonați, tapetați cu ceva moale. Se ridăcă de pe pat și merse șubred către ușă. Aprinse lumina. Totul roșu. Un covor gros, roz în mijlocul camerei. La baie o cadă mare , de două persoane, cu lumini discrete, roșii. O copie 3D după o pictură faimoasă de Goya, o femeie dezbrăcată.

Lumea se mișca încet-încet spre haos, viața se mișca încet-încet spre sfârșit și el, orfan, bătut, deprimat și apăsat de inutilitatea existenței... se cazase la un bordel.

Stinse lumina, aruncă un Anxiar pe gât și se întinse pe pat, pe spate cu ochii închiși, încercând să uite de toate și de tot.