Condoleanțe Pt. 1

O distopie cozy pentru zâmbete amare.

"Viitorul e deja aici, doar că e distribuit inegal" - William Gibson

"Ursuuu BĂĂĂĂĂ" - Roalert

Zero

Ploaia curgea peste București, ca o eliberare sufocantă de sub tirania unei veri eterne. Fusese o vară eternă, cu zile clocotite care, din când în când făceau loc câte unei furtuni violente, plină de grindină, fulgere, de zgomot și furie. O vară eternă din mai în septembrie, poate schimbarea climatică în acțiune, poate un ciclu solar aberant care de câțiva ani speria oamenii de știință, ceva nou oricum. An după an dar întotdeauna doar până la mijlocul lui septembrie. Invariabil ploile veneau în septembrie, și spălau praful, fumul de eșapament și dezinfectanții în străfundurile pământului, un cadou incert pentru generațiile viitoare. Ploaia curgea peste București, un muson umed, călâi ca un final apoteotic al unei veri tropicale.

Mirel stătea privind în gol prin fereastra polarizată a clădirii. Privea prin ploaie, printre ziggurații de sticlă din Pipera spre rândurile nesfârșite de blocuri, hale și parcări din inima fremătândă a industriei Românești. Era toamnă și Mirel era un om al toamnei - personal și profesional. Toamna era un anotimp pe care te puteai baza, unul în care șinele nu se dilatau și îndoiau, bateriile nu cedau de la frig sau căldură și rețeaua electrică nu pica săptămânal. Toamna era anotimpul lucrurilor care ajungeau la timp, și-i făceau ziua, viața și job-ul un pic mai tolerabile.

Privi lung către sau mai degrabă dincolo de ecranul compus din fața sa, trei monitoare diferite din stocul firmei prinse laolaltă cu șuruburi și soricei, ca în cel mai prost spectacol BDSM din lume. Pe ecrane, ca screensaver dansa imaginea unui câine, un shiba inu grăsun și trist, cu o bâtă de baseball în mână. Când Mirel înepuse munca prima dată în companie, vesel și pus pe treburi mari instalase screensaverul cu câinele deși era teoretic interzis. Se simțise ca un hacker. Acum i se părea că animalul plinuț îl reprezenta, era o reflexie a propriului său suflet, minus bâta de baseball cu care n-avea voie la muncă, pe care o ținea acasă în spatele ușii. Aruncă pierdut o privire spre notificările de pe ceas. Mai avea încă două ore de muncă.

De obicei pe la ora asta tot biroul se închidea. Întregul departament lucra cu Asia, mai precis cu Coreea și Taiwan și pe la ora asta, clienții din Coreea și Taiwan lăsau productivitatea în urmă și se adânceau în băutură. Asta, bineînțeles nu conta pentru filiala din București, unde trebuia să rămâi la birou, în cutia ta de sticlă antiseptizată până la ora când toată lumea ieșea simultan și se înghesuia în trafic sau în metrou. Trebuia să stai acolo chiar dacă pica curentul sau aerul condiționat se chinuia să țină pasul cu efectul de seră generat de sticla și oțelul clădirii, de căldura și umezeala de afară. Mereu la datorie pentru niște oameni care deja sunt la karaoke, asta era deviza lor. Noi stăm și așteptăm sfârșitul programului, ei beau și așteaptă sfârșitul lumii.

Mirel privi din nou spre ceas, în căutarea unei notificări, orice să-i distragă atenția. Nu trecuse nici măcar un minut. Privi în jur, către colegii săi din celelalte cuburi de sticlă. Cum dracu ajunseseră iar cu cururile în scaune, nouă ore pe zi? Cănd apăruse COVID-ul toată lumea profețise că gata, asta a fost, zilele muncii de la birou s-au terminat, o să lucrăm toți cu laptopul în brațe din parc, de acasă în curul gol sau cu berea-n mână la terasă. Și uită-te la ei acum, după o pandemie jumate așteptau să rupă ușa de parcă e 2019.

"Mirel, ai apel." Vocea Ivanei sună din difuzorul de lângă birou. Mirel se încruntă și mișcă din mouse, câinele fiind exilat în locul unde se duc screensaverele când se duc. În locul lui se materializaseră exceluri și alte aplicații interne.

"Mie nu-mi apare nimic pe aplicație." răspunse Mirel către difuzor, privind prin peretele de sticlă către biroul Ivanei. Ivana, o ucraineancă un pic mai în vârstă decât el era de aproape un deceniu în România dar avea în continuare un puternic accent slav când vorbeai cu ea. Genul de accent care e la jumatea drumului între râgâială și videochat.

"Nu, nu apel de client. Ai apel privat pe telefon."

Mirel privi rapid către mobilul aflat la încărcat înainte să își dea seama că nu la el se referea.

"Stai, pe fix? Apel intern?"

"Nu, nu intern, a sunat la recepție și a fost transfer aici, apoi eu am facut transfer la tine."

Mirel se scărpină rapid în bărbie apoi extrase fix-ul din spatele unui șir de dosare. Un bec pâlpâia pe terminal. Ridică receptorul.

"Alo?" Nici un răspuns. Mirel începu să caște în timp ce apăsa diverse butoane pe fața telefonului. Cine naiba te suna pe fix, la muncă? Primăria? Poliția? Recruiteri cu tupeu? "Alo?"

"Mirel?" Era o voce distantă, de femeie în vârstă care se auzea de parcă era din fundul unei pivnițe. O voce distantă, un vinil antic ce traversase timpul și acum pârâia prin receptor.

"D..da? La telefon?"

"Mirel, îi tanti Moriko."

Mirel se încruntă mai mult chiar decât de obicei. Moriko era vecina de lângă a maică-sii, femeia care il fugărise cu joarda când era copil și fura caise, vecina cu...

"Da, sărumâna, ce s-a întâmplat doamna Moriko, e totul OK cu mama?"

Ceva era în neregulă, o putea simți. Un gol rece în stomac, un gol care apărea, apăsa de fiecare dată când ceva urma să se întâmple.

"Mirele... Mama ta, tanti Valeria. O murit... O venit ieri doctora să o viziteze și o găsit-o. Sunase că se simte obosită și tușește, o zis doftora să sune la salvare dar ea a zis că o așteaptă. Și când o venit.... Îmi pare oșa rău, Mirel."

Mirel nu mai asculta de mult, receptorul pe umăr, bătaia inimii era un sunet îndepărtat. Un fel de calm, de moleșeală îl cuprinsese, o căldură absentă, un gol. Golul din stomac se întinsese în întregul trup, ca un Xanax, ca o ploaie de sfârșit de vară. Era aproape fericit într-un fel, pacificat. Toate grijile legate de muncă și de drumul spre casă dispărute. Era singur.

***

"Problema e de redresare domnule Tănăsescu. Economică, socială, culturală. Ne uităm în jur și vedem că unele țări au reușit sau reușesc să se cațere din groapă. Polonia, Germania, Croația, până și bulgarii, domnu Tănăsescu. România lâncezește cu șantiere neterminate, ocoliți din nou de infrastructură, de infrastructura energetică de data asta. Până și militar, uitați-vă la investițiile europene și americane din Polonia sau Finlanda, noi nu reușim să atragem nici jumătate și suntem de două ori mai aproape decât Polonia de front. În ce guvern să avem încredere, că dacă ne uităm și la evoluția..."

"...Noi tensiuni în Republica Moldova pe măsură ce referendumul unionist se apropie. Răvășită atât de consecințele războiului cât și de cele ale crizei globale, Republica Moldova a fost printre cele mai afectate state din regiune și încrederea populației în noul guvern Sandu e la un minim istoric. Apropierea referendumului a reaprins dezbaterile în fostele regiuni separatiste, cu mai multe partide, inclusiv partidul comunist și noul partid rusofon Salvarea Populară amenințând cu un boicot total și cu mobilizarea susținătorilor împotriva..."

"... Luptătorii speciali ai Poliției au intervenit în forță aseară în Popești-Leordeni într-o operațiune ca-n filme! Oamenii legii au reținut cinci persoane de origine rusă suspectate de atacurile armate din ultimele săptămâni de la cazinourile din zona de sud a Capitalei. În urma perchezițiilor au fost descoperite la fața locului mai multe arme de foc, inclusiv trei puști automate kalashnikov, droguri, muniție dar și mai multe sume de bani, în dolari și euro. La intervenție au participat pentru prima dată și noii operatori de drone armate, intrate recent în dotarea poliției Capitalei. Este cel de-al doilea grup infracțional organizat din cartierul Popești descoperit de..."

"...finalizarea sectorului al treilea Turnu - Văratica este în continuare blocată din cauza crizei de semiconductori. După o pauză lungă din cauza crizei economice lucrările au reînceput, doar pentru a se opri din nou din lipsă de echipamente.Multiple comenzi de la noua fabrică John Deere de la Brașov au fost întârziate din cauza lipsei de semiconductori pe fondul războiului..."

"... s-au ascultat argumentele la Curtea Europeană de Justiție, România fiind acuzată de vânătoarea a peste 5000 de cormorani. Păsările, protejate prin lege până în 2023, au fost sacrificate pe parcursul a doi ani sub mandatul fostului Ministru Petre Daea. Decizia în procesul intentat de ONGurile de protecție a animalelor ar putea avea repercusiuni și asupra propusei sacrificări a cel puțin 4000 de urși din interiorul bazinului Carpatic, decizie luată ca urmare a intensificării atacurilor..."

***

Unu

Ploaia curgea peste cimitir, ca un clișeu dintr-un roman de duzină. Erau douăzeci de oameni în total - Mirel, preotul, vecinii și un văr de-al mamei sale, rămas în sat pe măsură ce toate celelalte neamuri s-au topit spre șes. Mirel își amintea de el bine - chel și glumeț, arăta ca un profesor nebun din filme, ca gargamel dar cu nas mai moldovean. Toată copilăria, după divorț, Mirel venea să-și petreacă verile cu maică-sa, și învariabil unchiul Ioan îl învăța câte ceva memorabil. Poezii porcoase, cum să înjure-n ungurește, bancuri antisemite, Ioan avea un repertoriu destul de constant și simplu. Sau a avut, pentru că după moartea mătușii Crina redescoperise biserica. Unchiul Ioan păruse dintotdeauna bătrân, chiar și când era tânăr și jovial. Acum anii păreau că apasă pe el și cununa de spini a modestiei bisericoase îl cocoșa, îl comprima. Ud, îmbrăcat în negru, părea dărâmat, o baltă de înghețată plină de muște unde odată stătuse un om. Mirel clipi și o ploaie de stele îi dansă pe sub pleoape. Trecuseră trei zile, un zbor, un microbuz, zece ore de pregătiri, două nopți de nesomn. Mai rămăsese din el doar o pojghiță subțire peste un hău cald, gol, umplut doar de epuizare și Anxiar.

Mirel își adjustă masca, pentru a elibera umezeala strânsă sub ea. Trei dintre ceilalți purtau mască, preotul și doi dintre vecini - Moriko și nepotul său de liceu. Asta în ciuda faptului că erau la o înmormântare, în grup de oameni, la înmormântarea unei persoane care murise de Encefalită Virală. Privi în jos pe măsură ce pământul, mocirla era împinsă peste sicriu. Singur.

Ridică privirea spre nori și spre munți, spre brazii care se scuturau pe măsură ce furtuna se apropia, cu fulgere și tunete, cu amenințarea, promisiunea unei lumi noi, fără durere, fără praf radioactiv și deșertificare, fără războaie civile și cununii civile. Fără promisiuni doar cu certitudini. Mirel închise ochii, privind stelele din spatele ochilor transformându-se în tuneluri, tubulaturi infinite hexagonale, pulsând, căile necunoscute ale domnului, tubulatura NetCity a universului.

"Condoleanțe, Mirele, că nici n-am apucat să vorbim. Dumnezeu s-o odihnească."

Mirel deschise ochii, ușor confuz. Era în camera pensiunii, la masa de parastas privind în gol, spre preot. Ridică privirea în sus, hexagoanele și luminile disipându-se încet peste fața unchiului Ioan pe. Măsură ce-i focalizau ochii. O față aproape comic de tristă- topită, încercănată, un mănunchi de of-uri, o legătură de anxietate crestată, an după an. Unchiul se așeză alături de Mirel la masă, și-i puse o mână subțire dar grea pe umăr. Mirel nu se uita spre el însă, nu putea, ci în continuare privea aproape delirant spre preot, care înfuleca sarmale de pomană vizavi de el la masă. Nu se putea opri să se uite la preot, era ca o cicatrice la care nu se putea opri să nu se scarpine. Pentru că preotul din sat era un popă fără barbă. Nu îi venea să creadă. Cine mai văzuse popă fără barbă? Nici nu știa că era legal să n-ai barbă ca preot. Nu există canoane, reguli la biserică? Barba nu era rit, sau ceva? Toți popii cu barbă erau de fapt doar pasionați de bărbi? Sau poate preotul ăsta e ăla mai șmecher, care nu poartă barbă ca să fie interesant când se-ntâlnesc la mitropolie. Ăla care sare în ochi și e promovat primul. În zece ani poate o să fie primul mitropolit fără barbă, și o să lanseze o modă nouă...

"Mirele..." vocea unchiului Ioan era pițigăiată, tânguitoare, ca o voce de bocitoare angajată pe 50 de euro. "Mirele, nici nu știi cât a însemnat pentru noi toți. A fost o sfântă, Dumnezeu s-o ierte și s-o oblojească. Când s-a prăpădit Crina, credeam că o să mă duc și eu, dacă nu era Vali, ea a aranjat atunci, ea mi-a zis, Ioane...

Vocea lui Ioan era undeva pe fundal, privirea și toată atenția lui Mirel focalizată pe bărbia lipsită de barbă a preotului. Să fie un lucru regional? Să se fi uitat popa la catolici și să fi zis, bă au idei bune băieții ăștia, ia să-ncerc și eu. Poate de la inflație nu-și mai permitea să-ți tundă și barba. Poate se săturase să-l confunde lumea cu un orășean hipster când mergea la târg. Absolut bizar, preot fără barbă. Mai era și tuns scurt, arăta ca un securist deghizat ca să se infiltreze la seminar ca să găsească spioni ruși. Poate asta și era.

"...și a zis doctora după că cică de ce nu a făcut vaccinul. Da câte vaccinuri să tot facă, Mirele că era femeie bătrână, dumnezeu s-o odihnească. Și vaccinurile de covide erau gratis, la ăsta te pune și să plătești..."

Nu, trebuia să existe o explicație. Poate totuși și-a ras barba ca să poată purta mască mai bine. Mirel își aranjă instinctiv masca pe față privind în jur la ceilalți, vecini și rude care mâncau colaci și sarmale, cu măștile, dacă existau, în bărbie.

"...și dacă ajungea la spital, până vin ambulanțele aici la noi. Mai bine totuși că a fost acasă la ea..."

Lumea se duce pe pulă, oamenii mor de nevinovați, patriarhi cad pe geam sau sunt înlocuiți cu plagiatori afiliați politic și popii nu mai au barbă. Mai bine totuși...

"Mai bine totuși că a murit." zise, se auzi zicând, de undeva, de departe. Clipi. Unchiul Ioan se oprise din vorbit, îl privea neîncrezător. Mai multe perechi de ochi gravitaseră spre el. Până și popa fără barbă se uita la el lung.

"Zic doar că a trăit o viață bună, că a trecut prin divorț, m-a crescut pe mine singură că tata..."

Lumea privea spre el în continuare, o combinație de milă și încruntare. Anxietatea începea să-i dea târcoale în ciuda unei doze bune de anxiolitice. Începuse să dea inperceptibil din piciorul stâng.

"A..adică a trecut prin comunism, prin 90, prin două crize, un război care dacă e să fim onești e totuși unul mondial. O pandemie, aproape două dacă nu..."

"Mirel..." încercă să zică Ioan.

"Nu adică, cât să mai și trăiești acuma." Râse. "Na, avea panouri, pomi, grădină." Mirel își trase masca sub bărbie, rânjint ca un nebun. "Mască... n-avea se pare! Adică am văzut eu pachetele trimise de mine dar erau nedesfăcute."

"Mirel, stai un pic..." Ioan încercă să-l strângă ușor de mână dar Mirel își smulse brațul.

"Ce telemedicină, ce campanie de vaccinare. Aiși la noi nu-i viruși dinăștia. "

Inima îi bubuia în timpane în ciuda voalului de anxiolitice. Ca prin ceață Mirel își dădu seama că țipa deja. Țipa într-o pastișă la accentul lui de baștină, accent pe care se chinuise zece ani să-l piardă. De undeva auzi vocea lui Ioan, printre bătăile inimii în timpane.

"...telefonul..."

Mirel se opri brusc. Toată lumea se uita la el acum, inclusiv preotul fără barbă care îl privea cu ceva ce aproxima dezgustul. Privi în jos spre masă unde telefonul vibra disperat, cu "No Caller ID" scris mare pe ecran.

"Mă scuzați" mormăi Mirel aproape prăbușindu-se în direcția ușii. Simțea că nu putea să respire, că are pieptul greu, că nu avea aer. Avea nevoie de aer.

Ploaia se oprise dar cerul era în continuare gri și apăsător, norii dansau haotic peste sat. Mirel întins pe spate într-un balansoar ruginit privea pierdut spre ecranul telefonului. "No Caller ID" continua să sune.

Se întinse peste marginea balansoarului, înr-un cor de scârțâieturi de arcuri și își imagină viața dacă nu ar fi plecat la facultate la București. Dealuri verzi în loc de străzi ponosite, vulpi la găini în loc de gândaci la bucătărie. Camera lui din copilărie în loc de apartamentul gol al lui taică-su din Dristor. Același internet gigabit. O viață la țară, undeva între sălbatic pregătit de apocalipsă și țăran medieval. Murături, vin de casă, "aici la noi", xenofobie, live-uri pe Facebook. Segregare etnică pe sate, pe biserici, pe părți ale străzii. O viață de român din hinterland-ul europei. Poate putea să fie mecanic sau poate își făcea pensiune, creștea porci mangaliță biorezonanți, monta panouri și vindea energia în rețea.

Privi din nou spre telefon.

Sau poate era deja în Italia, în Spania, la Londra. O viață la periferia centrului de muncă onestă într-o limbă aproximativă. O viață de refugiat al ruralului românesc. Nu la fel de dramatică ca a unui refugiat ucrainean dar la fel de neapreciată.

Răspunse la telefon.

Un bip. O voce înregistrată. O dată. Mulțumesc. Un alt bip.

Mirel privi spre fuioarele de nori care se încolăceau unul în jurul altuia, se mișcau rapid spre vest. Spre șes. Începu să râdă, cu lacrimi în ochi.

***

"...problemele climatice sunt probleme climatice și problemele de mediu sunt probleme de mediu. Acum nu putem să nu exploatăm resursele țării doar pentru că e cald vara! Domnule Mușătescu, a zis și domnul președinte, a zis și Comisia că trebuie să gândim durabil dar pragmatic! Or după aproape un deceniu aproape 50% din țară se încălzește cu lemne. Ba chiar proporția a crescut, odată cu prețil la gigacalorie..."

"... vor fi repatriați miercuri cu un avion c-100 Hercules similar cu cel în care se aflau când și-au pierdut viața. Ministrul Apărării, Ion Marinescu, a declarat că militarii români vor primi post-mortem Emblema de onoare "În slujba Păcii", aceasta fiind înmânată rudelor acestora într-o ceremonie în aer liber în fața Memorialului Eroilor Neamului din Parcul Carol la care va participa conducerea Ministerului. Vă reamintim că aceasta este cea mai mare pierdere de vieți omenești pe timp de război de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial."

"...alo pronto, sunt contactu

Specialistu, sunt soldatu

Merg pe front cu-automatu

Interlop național

Mă bag tactic, nuclear (FIRE)..."

"...Inaugurarea reactorului numărul cinci de la Cernavodă a fost din nou amânată după o nouă serie de discuții la nivelul Consiliului. Procentul de energie nucleară din rețea ca și tehnologia utilizată la reactoare continuă să fie un subiect diviziv la nivel european, cu Germania printre cele mai vocale state împotriva procesului de renuclearizare a rețelei europene."

"...Înmormântarea va avea loc miercuri, cu participarea a trei foști șefi de stat români. Fostul președinte Ion Iliescu a anunțat printr-un scurt video că nu va putea participa din motive de sănătate…”

Doi

Ploaia se oprise după câteva ore, fiind înlocuită de scârțâitul brazilor mișcați de vânt în panoplia de sunete a nopții. Mirel nu dormise, își petrecuse aproape tot timpul pe telefon, apoi pe tabletă apoi cu ochii închiși, adâncit într-o gaură de tăcere. Începuse cu un joc pe telefon, apoi cu documente de succesiune semnate digital, apoi un film de Cannes pe care îl oprise după zece minute. Prinsese zorii la geam, și își dorise pentru prima dată din liceu să aibă o țigară. Toate pastilele din lume și tânjea la o țigară. Când era pe punctul de a adormi un cocoș i-a explicat rapid că timpul trecuse deja, că venea dimineața.

Împachetase totul până să urce soarele pe cer, îmbrăcat încă în costumul de înmormântare, cu albumul de revenire al Lanei Del Rey tânguindu-i-se în urechi, de-abia acoperind soloul de operă al cocoșului. Nu prea erau multe lucruri de luat, lucruri utile cel puțin. Câteva acte, un album de fotografii, rezultatul testului genetic pe care i-l cumpărase cadou de ziua ei acum aproape zece ani. O baterie portabilă, un dosar cu diplome, acte cadastrale, o viață.

O vecină, Marta se oferise să-l ducă până la gara cea mai apropiată aseară, când se holba la cer pe balansoar. Pe moment Mirel își amintea vag că râsese. "Chiar atât de rău vreți să scăpați de mine?" Acum însă, la o oră la care de obicei de-abia pleca spre muncă era la poarta Martei, spășit, în timp ce doi dulăi îl lătrau ca pe urs și femeia își trăgea o geacă pe ea, încă ruptă de somn.

"Două pe zi, doar două pe zi mai este. Unu câteodată! Zice că nu rentează să urce la noi, că e scump curent. Păi și cum să coboare lumea de o parte sau de cealaltă a munților? Dinspre Csíkszered, Ciuc, mai vine câte un privat, din acelea noi cu baterie dar altfel numai cu mașina mai poți să mergi, și e scump rău. Nici microbuze nu mai merg ca înainte. Noi încărcăm la panou dar e greu pentru multă lume. Benzina 4 euro, curent scump, gazul nu e nici el ieftin. Cum să mai cobori, să mergi la muncă dacă ai giob-ul la Trotuș sau dincolo la Comănești? Numai cu microbuz sau cu mașini."

Mașina aluneca în jos pe serpentine iar Mirel se ținea speriat de marginea bordului de parcă era pe punctul de a se avânta într-o prăpastie. Nu era exclus, bineinteles, Marta conducea dintotdeauna ca un taximetrist pe fugă din calea războiului. Și nu era singura, toți oamenii de prin zonă conduceau de parcă erau singuri pe drum într-un simulator pe computer. Cu zece ani în urmă ar fi fost amândoi morți deja cel mai probabil dar Marta avea dreptate, erau mult mai puține mașini. În București, numărul mai mic de mașini era o îmbunătățire spectaculoasă, trotuarele erau acum libere, aveai loc cu biciclete sau scutere electrice. Aici, pe munți, între Moldova și Ardea drumurile părau pustii. Poate un lucru rău pentru transportul localnicilor dar bun pentru statisticile de accidente și, dacă stăteai să te gândești un pic, pentru supraviețuirea speciei umane.

Mașina încetini în curbă și Mirel privi lung în jos, înspre vale. Ploaia era pe terminate și undeva în depărtare se vedea cum soarele sclipește de pe turla bisericii de sticlă. De când era mic catolicii și ortodocșii din regiune păreau prinși într-un război arhitectonic, fiecare încercând să facă biserici mai opulente decât ceilalți. Dar pentru că era totuși România, mai precis Moldova de munte toată concurența avusese loc pe bani puțini sau, după un anumit punct, pe bani europeni. Așa apăruse biserica catolică cu anvon de marmură neagră dar altfel vopsită cu lavabilă sau biserica ortodoxă de sticlă și inox cu balustrade argintii deja roase de rugină. Ce se vedea în depărtare era cel mai probabil ultima dintre bisericile locale, începută pe bani de reconstrucție post-COVID. Cupola aurie a bisericii era vizibila din jumătate din județ când bătea soarele pe ea, dar când preotul nu a mai avut acces la bani europeni, biserica a rămas la rândul ei la roșu. În ciuda a două luni de apeluri pentru donații pe burtiera de la Hora TV biserica era încă la roșu, imperfectă ca regatul domnului pe pământ.

"Ai auzit ceva de Bodi? Mi-a zis ma... mi-a zis că s-a înrolat anul trecut. Știu că erați apropiați."

Marta luă încă o curbă și întoarse capul spre Mirel, cu un zâmbet ușor în colțul gurii. Bodi fusese prietenul din liceu al Martei, ultimul prieten înainte să-și facă coming out-ul.

"E, e mare erou acuma, l-o trimis cu NATO cu ONU cu ce naiba l-o trimis la ruși. Nici nu știu unde a mai ajuns da o trimis niște poze, undeva prin niște munți. Zicea că fac "police mission" ca să nu se omoare ăia între ei. Da na, ai văzut cu avionu ăsta, e periculos."

Încă o curbă, parcă petnru a accentua cuvântul periculos. Sleit, lipsit de energie, plin de tristețe și pierdut în propriiel reverii, Mirel găsi totuși destul simțământ, cum zicea Ivana, cât să i se facă rău. Se întoarse să zică ceva legat de asta dar Marta continua să vorbească.

"Domne Dumnezeu, nu mai poți de drone. Drone la rutieră, drone la armată, acuma drone sinucigașe care atacă avioanele. De unde atâția bani de drone? De alocații nu mai au bani da de drone au bani. Ăștia ne crede proști."

Un autobuz vintage din anii 90 venea din direcția opusă, un graffiti mare pictat pe lateral. Un tanc stilizat cu o moară de vânt în vârful tunului și panouri solare pe turelă. Autobuzul însă era mai puțin ecologic și lăsa în urma sa un nor mare de fum.

"Nu mai vezi multe dinaste pe la București" zise Mirel și arătă cu degetul autobuzul. "Ce mai are armata, jandarmeria, STB-ul ăștia, dar privații au trecut mașinile mari pe norme noi. Altfel îi opresc și le iau plăcuțele."

Marta încetini și semnaliză dreapta. Erau aproape de gară acum, deja recunoștea clădirile din jur.

"Ăia-s nebuni acolo la voi, păi cu ce să mereți, nu ajunge că e scump totul, mai și interzic busurile."

"Doar astea poluante."

"Poluante... Mă nici mie nu-mi place fumul de la mașină măi Mirele dar cum o să meargă lumea, cu căruța? Cu bicicletele la 40 de grade vara?"

"Cică cu hidrogen."

"Auăleu am văzut la știri că vor să bage acuma alte mașini, cu hidrogen dinăsta care ziceau că explodează dacă faci accident. N-are lumea ce mânca și ăștia cumpără autobuze eco. Autobuze eco și drone sinucugașe."

Mirel zâmbi ușor, și își masă fruntea. Greața începea să-i dispară, înlocuită cu o oboseală mormântală.

"S-a schimbat un pic și pe jos, p-aici. Case noi, panouri."

"E păi ce să facă lumea, să joace pe burse să rămână fără bani. Construiesc și ei ca și noi. Facem ce putem că e criză!"

Marta trase mașina în spatele unui autocar care părea 90% scoci și sârmă și se uită spre Mirel , zâmbind forțat.

"Mi-o părut bine să te revăd Mirel, condoleanțe pentru mama. Ta." Îl privi lung apoi îi puse o mână pe umăr, tristă. "Să mai vii pe la noi, că de unde te tragi n-ai cum să scapi."

Se întoarse spre Marta și o privi, privi prin ea, printr-un nor de oboseală și anxiolitice. Aceeași fată cu care împărțise o bancă în generală, acum o femeie în toată firea. Zâmbi. "Vin. Promit că vin." Mirel deschise gura, încercă să mai zică ceva, ceva legat de mama ei, vecina cu care maică-sa fusese certată zece ani de zile, de partenera ei, Andreea, mutată de la Cluj în vârful munților ca să "practice permacultură", de parastasul lui taică-su. Nimic. Mai mult aăta și ca un idiot, cu gura deschisă. Închise gura, închise ușa și se îndreptă încet spre gară.

Clădirea gării era acoperită de schele - un monument istoric, mare mândrie locală, care prinsese criza în plină renovare. Când banii se evaporaseră, clădirea zăcuse în renovare niște ani buni, totul pentru a prinde o spoială rapidă în ultimii doi ani cu noile fonduri de reconstrucție. Mirel era convins că erau aceleași schele de mai bine de un deceniu, acoperite în straturi din ce în ce mai groase de afișe electorale, campanii naționale, reclame la reparații telefoane și serbări câmpenești cu Fuego. Se suia pe schelele alea cu prietenii când venea acasă de la facultate, să bea în podul putrezit dar aproape neatins de vreme al gării. Găsise odată în podul ăla un geamantan vechi de piele plin de portative și numere din Scânteia. Enescu, Wagner, Bach și cincinalul unul lângă altul, stâlpii în jurul cărora se învârtise odată viața unui om. Un violonist de partid? Un CAPist pus pe culturalizare? Un lăutar în căutarea unui nou sound? Mirel și cu prietenii lui din oraș făcuseră disecția și analiza geamantanului până se făcuse dimineață.

"...dimineață, domnu.'"

"Bună dimineața." răspunse automat. Omul din fața sa, un bătrân mustăcios care prinsese și vremurile cincinalului și posibil și ale lui Enescu, dădu din cap.

"N-ați înțeles. Îi amânate toate trenurile astăzi domnu. Până mâine dimineață"

Întors din reveria cu geamantanul din pod, cu mâna strânsă pe propria sa geantă, Mirel se uită lung la om. Un paznic într-o uniformă de companie privată de pază atât de bătrân că părea începutul unui banc. Ținea o mască sub bărbie ale cărei bride fuseseră reparate și reinnodate de atâtea ori că probabi că prinsese pademia de COVID cu acceași mască, dacă nu și gripa spaniolă.

"Dar am bilet."

"Online ați luat?"

"Online că doar nu de aici din gară."

Bătrânul rânji superior.

"Nici nu vă dădea aicea că-s trenurile oprite până dimineață, domnu. Alea online se poate returna sau transfera, nu știu că nu mă pricep."

Mirel clipi și se uită la tabela antică. Toate trenurile erau într-adevăr anulate.

"Da de ce, adică cum să anulezi trenurile? Cum merge lumea unde are treabă."

Moșul stătu câteva clipe să se gândească de parcă întrebarea atingea ceva mare profunzime socială sau filosofică. După încă două trei clipe de șovăială răspunse mândru, posesor al adevărului absolut.

"E, fiecare cum mai poate. Cu mașină dacă are, cu autobuz sau pleacă mai târziu poate prinde ceva. Mai vine câte un tren privatdinspre Siculeni din ungurime și îl mai lasă..."

"Unde să-l lase?"

"Păi unde o merge, îl lasă să treacă."

Mirel privi disperat spre tabelă apoi înapoi spre paznic, care deja părea concentrat pe altceva. Simți anxietatea cum reapare, sentimentul de izolare, de haos.

"Stai un pic dom'ne." zise deja furios. "Adică au închis șinele sau ce? Lucrează la ele, le schimbă ce naiba fac de le închid după cum vrea sufletul lor? Le dau cu vanish sau ce căcat de suntem efectiv prizonieri în gară. Ăștia-și bat joc de noi."

Bătrânul, deranjat de reacția lui Mirel și de înjurătură începu să mângăie o mustață aproape albă, un veritabil cerber octogenar care-și calcula probabil șansa să facă displazie de șold dacă-l dă afară. Într-un final îi răspunse scurt, aproape conspiratorial.

"Nu e de la ei, e de la ăilalți, de la americani."

Mirel rămase mut. Pe lista interminabilă a motivelor incompetenței românești, pesemne americanii nu erau aproape de vârf.

"Americani?"

"Da... Adică NATO, toți ăștia. Au tot oprit șinele mai jos de Adjud de două luni încoace, ca să transporte ce dumnezeu tot transportă - arme, bombe. Nu circulă nimic că e cu secret de stat. Deaia nu scrie nici pe Internet, nu dă nici la știri."

"Americanii." spuse Mirel învins. Paznicul îl măsură din nou lung, de parcă se pregătea să-i deschidă ușile cunoașterii.

"Dar dacă mergeți spre sud... e un băiat."

Un băiat. Problema erau Americanii, soluția era un Băiat. Mirel mușcă.

"Ce băiat?"

"Un băiat de aici cu microbuz, face cursă spre Focșani și Buzău când opresc ăștia trenul."

Mirel clipi și scoase portofelul. Bătrânul privi cu interes. "Unde e băiatul?"

Băiatul, numit imaginativ Andrei, arăta de parcă călătorise prin timp de undeva din anul 2015. Îmbrăcat într-un hanorac ponosit Palm Angels, cu o pereche de Jordani de pe vapor și cu genul de pantaloni cu turul jos care fusesetă inexplicabili populari odată Andrei arăta ca un extra dintr-un videoclip de trap. Un tricou de puta madre, o geacă de piele și o cravată de pionier erau tot ce-i lipseau ca să fie un mic îndreptar sartorial al ultimilor 50 de ani de cringe în România. Dar Andrei avea, într-adevăr un microbuz, un Sprinter argintiu din anii 2000 convertit pe GPL.

"Îi mașină bună, am adus-o din Germania pentru piese când aveam 18 ani dar mi-a fost milă s-o dau, am zis că fac și eu un ban cu ea, mai duc lumea la o nuntă, un botez."

Andrei rânjise într-un mod neplăcut și paznicul bătrân rânjise la rândul său, cu o gură surprinzător de plină de dinți nu doar penru vârsta lui, cât mai ales pentru Moldova. Chiar că se ieftiniseră implanturile.

"Cât mă costă drumul până la Buzău?" fu prima întrebare a lui Mirel, una pe care o regretă aproape instant. Andrei nu avea mai mult de 25 de ani dar avea instincte de taximetrist, de bișnițar din anii 90, de Maradona.

"Treizeci de euro." zise, aparent dezinteresat. Aproape cât biletul de tren până la Constanța. Mirel nici nu apucă să protesteze, nu că ar fi avut energia să mai protesteze că Andrei intră în acțiune, ca să-i vândă oportunitatea.

"N-am ce să-i fac dacă e mult. Nu-s locuri multe și uite și tu ce-a scumpit ăștia gazu. Mă rupe plinu, ba mai ai și probleme că te limitează. Fac o cursă la Buzău, la Galați, la Cahul la tabere, nu mai am dup-aia voie să bag gaz să merg p-aici, veterane."

"Ceva-mi spune că te descurci." mormăi Mirel. Șoferul scutură din cap, defensiv.

"Care veterane, că nu se mai descurcă nici dracu cu ăștia. Gaze cu porția, curentul scump și pică, benzină sau motorină ce naiba să mai zic."

"Policriză" zise doct paznicul.

Mirel privi microbuzul în care se urca cu greu o femeie în vârstă cu batic în cap și o traistă mare de rafie în mână. Nimeni din microbuz nu dădea vreun semn că ar intenționa să o ajute. Se simțea sleit deja, murdar, umezeala de sub mască se întindea, îi curgea pe tot corpul ca o ciupercă. Își scoase telefonul, spășit.

"Îți dau pe cont?"

Andrei zâmbi cu toată satisfacția unui țepar de rang județean, dacă nu național.

"E mai ok cash dacă ai."

Mirel se întreba care urma să fie comisionul bătrânului din toată afacerea. Uite așa ajungi cu gura plină de dinți la 80 de ani. Pe banii altora.

"Ajungem până la 3 jumate? Să prind trenul de făr-un-sfert?"

"Ajungem șeful meu, ajungem." zise Andrei și palmă banii.

Microbuzul avea peste 20 de locuri și în buna tradiție românească aproape jumate erau ocupate cu plase, traiste și bagaje. Locul de lângă șofer era ocupat de o tipă în fustă scurtă, cu căști Beats și sapcă de camuflaj care n-ar fi băut decât Pepsi în orice bar din orice oraș mai mare dar care părea să fie prietena lui Andrei. În spatele ei un cuplu de pensionari care sigur nu plătiseră 30 de euro de căciulă se certau pe bagaje și îl priviră cu neîncredere când trecu pe lângă ei. Un băiat în maieu și pantaloni utilitari, care ar fi putut fi confundat cu un soldat,dacă nu avea părul lung și prins într-un coc de samurai era singurul alt om din microbuz care mai purta mască, un lucru la care contribuiseră și mama cu trei copii care stăteau pe locurile din spate ale microbuzului tușind continuu. Mirel se așeză la geam, alături de femeia bătrână care se chinuise cu bagajul. Zâmbi exagerat către femeie. Dacă n-ar fi avut masca pe față ar fi părut de-a dreptul psihopat. Cu masca era însă deabia destulă schimonoseală cât să observe femeia că zâmbește. Îl privi un pic superior și-i zise încet, pe voce de mâtușă îngrijorată.

"Da de ce stai cu masca mamă, că aicea la noi nu e boale ca la oraș?"

Mirel nu-i răspunse, nu mai avea energie, nu putea să se gândească la asta. Se schimonosi într-un zâmbet, din nou și îsi puse, una câte una căștile.

***

"Hey Vcast, Suntem live acum! Dezbaem războiul platformelor, opțiunea nucleară! Youtube, Tiktok, Vcast, RIP Twitch. Plus, sfârșitul Bitcoin, procesul lui Fuego și crime cu drone. Chiar acum, hai, vă pup, vă aștept."

"...și nu cred că e o surpriză că avem o problemă națională cu jocurile cu noroc. De ani de zile, de zeci de ani de zile avem oameni care ajung în situații disperate din cauza atitudinilor de șacal ale companiilor de jocuri de noroc. Vă rog lăsați-mă să termin. Vă rog frumos. Așa, deci avem probleme de decenii, oameni care își distrug viețile, profituri imense neimpozitate prin diverse scheme de transfer via crypto. Există deja sute de articole, zeci de cărți despre impactul gamblingului digital, răspunsul instant, efectul skinner. Ce să mai zic de dezvăluirile recente cu diversele carteluri aflate în spatele unor firme. Avem reglementări europene, restricții zonale, la noi însă problema a devenit mai rea an de an. De aceea vă propun..."

"...testele clinice avansate. Vaccinul se preconizează că lansat până la jumătatea deceniului și va țintă în primă fază imunizarea împotriva cancerului de colon, mamar și pancreatic. Un vaccin pentru cancerul de prostată dezvoltat de Pfizer va fi lansat anul viitor în Martie."

"Stai acasă că venim noi la tine!

Salutare Nume Client, începând de mâine serviciul livrare expres aeriană va fi disponibil și la tine în oraș! Orice comandă peste 100 de euro și până în 20kg este eligibilă pentru livrare expres aeriană în termen de 30 de minute sau 100 de minute pentru zone de până la 80 km de centrele noastre. Intră acum pe site-ul nostru pentru a vedea dacă strada ta este acoperită!

13.

Tot ce trebuie să faci e să pui o comandă prin aplicație și să alegi livrare expres aeriană și una din dronele noastre va pleca spre tine cu produsele bine ambalate și asigurate. Drona se va îndrepta spre cel mai apropiat SmartBox sau cel mai apropiat spațiu desemnat de aterizare, de unde ai 30 de minute să ridici comanda. Trebuie doar să scanezi codul QR primit pe telefon sau să folosești tokenul tău RFID. Simplu și rapid!"

"...centrul de fabricare ilegal a fost închis astăzi de Direcția crimă organizată. Zece arme din polimer cu un singur foc au fost recuperate și doi tineri au fost reținuți de oamenii legii. Fabricatorii sunt acuzați și de printarea 3d a altor dispozitive interzise printre care o mască etanșă de sinucidere folosită luna trecută de o elevă din Iași pentru a-și pune capăt zilelor."

Trei

Mirel adormea greu și visa rar. Ceva însă, poate tot din combinația de anxiolitice luate cu pumnul, căldura măștii, nopți nedormite, traumă familială și zgâlțâitul lin al mașinii se strânsese ca un val, ca un râu învolburat în mintea sa. Adormi aproape instantaneu dupa ce șoferul porni motorul. Poate chiar asta era. Nu mai zburase de cinci ani dar ultimul gând înainte să adoarmă a fost că exact așa pățea și pe avion.

Într-o vreme, îmediat după liceu, Mirel se apucase să-și noteze visele dimineața, oricât de rare erau, ca să nu le uite. Citise Interpretarea viselor ca să agațe o colegă pasionată de Freud și Lacan, și acum era pregătit să afle cât de Oedipian era, cât de mult în subconștient vroia să-și fută și/sau omoare părinții. Dar visele lui erau invariabil lucruri care l-ar fi prictisit pe Freud. Povești polițiste sau cu dragoni, provocate de seriale și brânză. Reflecții asupra existenței sub forma unor coșmaruri în care era un măr mâncat de un vierme. Freud ar fi ridicat o sprânceană la asta, cel mai probabil. Și i-ar fi prescris cocaină sau ceva. Avea un vis recurent însă, un vis plictisitor din care evoluau toate celelalte. Un vis că plutea.

Izolat într-o bulă de liniște și muzică de western spațial, Mirel plutea acum. Dincolo de bariera căștilor, aproape inperceptibil șoferul Andrei înjura, se certa cu șoferi care nu l-ar fi auzit vreodată, se angaja în depășiri suicidale și ce alt căcat mai făcea un șofer de microbuz în România. În spatele căștilor însă, Mirel plutea. Plutea ca de obicei într-o lagună dintr-o mare caldă, înconjurat de palmieri, cu soarele la orizont care cufunda tot visul în nuanțe de sângeriu. Odată, după un vis ca ăsta plătise un AI ca să-i recreeze în VR scena după descriere dar cu toată puterea de procesare a serverelor subterane islandeze nu reușise să facă totul să se apropie de realitate, de vis, de viața anterioară sau ce rahat era. O fostă din liceu, Clara, pasionată de tarot, ezoteric și de sfârșitul lumii, încercase să-l convingă că visul ăsta rar dar recurent era o amintire dintr-o viață anterioară. Amintire care să-i determine viitorul în viața asta, soarta cum ar veni. Mirel zâmbise, dând din cap ca un corporatist deschis la minte dar nu crezuse nicodată în premonițiile Clarei. Cum de altfel nu crezuse nici Clara, care dezamăgită după ce-și pierduse job-ul din cauza COVID intrase într-o sectă apocaliptică și fusese săltată recent de Jandarmii montani alături de soțul ei și trei copii făcuți la interval de nouă luni fiecare din ferma fortificată pe care și-o construiseră în Bucegi. Se fortificaseră într-o fostă șură ca să aștepte războiul nuclear și apocalipsa dar după câțiva ani, de plictiseală, începuseră să tragă după turiștii de pe trasee și mobilizaseră hoitul violent al statului Leviathan împotriva lor. Mirel văzuse scene din dronă la televizor și o sunase pe maică-sa care îi spusese că a scăpat ușor că dacă era el în munți cu nebuna aia.

Un lucru era cert, după ani de zile, când se întâlnise din nou cu clasa și, invariabil cu Clara, femeia își adusese aminte de visul lui, de lagună. După ani de meditat pe subiect, inclusiv doi cu executare, Clara îi spusese certă că laguna lui nu era o viață anterioară ci o reflexie a vieții interioare.

Mirel plutea și privea cerul. Un cer negru lipsit de stele ca o ceașcă de cafea vanta black. Un hău. Era lucid, cum nu fusese niciodată într-un vis. Respiră brusc și se trezi. Bătrâna de lângă adormise cu capul pe umărul lui. Mirel își trase un pic masca ca să elibereze din umezeala dededesubt. Femeia mirosea vag a țară, a vacă mulsă, a fân cosit cu coasa din străbuni nu cu motocositoare sau cu robot, ca burghezii. Mirosea a bio eco și a om cinstit, neaoș, care vota cum îi zicea popa. Mirel nu-și cunoscuse bunicii, dar își imagina că așa ar fi fost bunică-sa, în munții Moldovei, înjurând la unguri seara, salutându-și vecinii dimineața. Poate i-ar fi zis mamaie. Mămăiță.

Ceva il atinse pe picior și observă că femeii i se răsturnase papornița înspre el și cutiile de pateu începeau să se rostogolească din ea. Cu grijă ca să nu o scoale se aplecă și ridică înapoi în poziție verticală traista și băgă pateul Ardealul înapoi în locul lui. Se întoarse spre geam și șterse umiditatea de pe el. Afară ploua din nou, o ploaie măruntă care scălda ușor, ușor comunele prin care treceau. O ploaie fină, persistentă, fără sfârșit. Își puse capul pe geanta atârnată de seasupra și închise ochii.

Mirel plutea din nou, dar vremea se schimbase. Un vânt bătea spre țărm, agitând apa, roșul rubiniu al asfințitului era inlocuit de un albastru de penumbră. Se întoarse în vis și văzu apropiinduse furtuna.

De la distanță arăta spectaculos, un nor compact, amenințător, un front necruțător care înainta. Semăna cu furtunile de nisip care pustiau vestul Chinei, furia deșertului Gobi cu care luptau de zeci de ani chinezii doar că norul era cenușiu, înfricoșător. Începu să înoate spre țărm disperat, inima îi bătea în piept, sufocându-se pe măsură ce valurile deveneau din ce în ce mai mari, îl rostogoleau, îl loveau de fund apoi il trăgeau din nou, o zguduială din ce în ce mai mare. Un blestem, o apocalipsă

"FUTU-LE DUMNIEZĂII ÎN GURĂ ȘÎN CUR CU DRUMURILE LOR CU TOT"

Se trezi asudat și trase disperat de mască, gâfâind. Geanta i se înfășurase în jurul gâtului sugrumându-l și femeia de lângă trăgea de ea, ca să-l ajute să scape. Atârna spânzurat de brida genții, prinsă deasupra lui într-un cuier.

"Maică, desfă-l că te strângi de gât maică."

Căștile-i căzuseră pe jos și putea auzi copiii care mai devreme tușeau cum plâng și țipă în spate. Roacherul războinic venise în spate să-l ridice, trăgea de el la indicațiile babei. Putea să respire.

Se prăbuși în scaun respirând sacadat.

"Bă, iera să te spânzuri bă, ai griăjă." zise băiatul pletos în maieu, și se așeză la loc. Bătrâna îl privea cu milă. Mirel însă privea bezmetic în jur nesigur pe unde e, nesigur dacă e măcar trează. Erau într-un sat, într-un șanț, într-o rână. Afară, prin geamul aburit îl vedea pe șoferul ion, așezat pe vine într-un slav squat ca la carte, inspectând roțile și înjurând cu avânt.

Bătrâna se ridică de lângă el, zise un "doamne-ajută maică" scurt și ieși, cu traista în brațe. Roacărul militarizat trecu la rândul său pe lângă.

Încă buimac, Mirel se ridică în picoare, cu mâinile în jurul gâtului. Geanta îi râcâise pielea, simțea urma unei julituri. Se trase spre culoar și trase geanta-spânzurătoare după el. Femeia cu copiii trecu pe lângă, cei trei copii plângănd și tușind pe toată durata deplasării. Duse mâna la gură, un gest inutil, apoi ambele mâini la urechi. Una din căști căzuse pe scaunul bătrânei dar cea de-a doua nu era de văzut nicăieri. Se lăsă pe vine, apoi în genunchi și cotrobăi pe nevăzute pe sub scaun. Casca alunecase două scaune mai în față. Se întinse și pipăi incomod după ea dar tot ce reuși să extragă era una din cutiile rătăcite de pateu de ficat ale femeii. Îl puse pe scaun și se întinse din nou, crispat, forțându-se să agațe a doua cască. Cu greu o extrase și o trânti în buzunar. Se ridică să plece și își fixă masca din nou pe față. Ezită o secundă apoi luă și pateul femeii cu el.

Afară continua să plouă mărunt. Pământul era moale, nu chiar mocirlă dar nici departe, un lut moale ținut laolaltă de pâlcuri uscate de iarbă. Mirel gâfâi, încă respira greu după spânzurătoare și târâșul pe sub scaune. Înfipse cutia de pateu în buzunar, cu căștile și își smulse masca de pe față. Mai erau doar jumătate din pasageri, Femeia cu copii, rockerul, doi zdrahoni basarabeni și prietena lui Andrei care trăgea lung din țigară la umbra unui castan. Mirel privi în jur. Unde căcat erau? Nu erau pe drumul European, nu erau în mod evident pe autostradă. Unde căcat erau?

"Futu-le mămicile de americani." auzi vocea nervoasă a lui Andrei. Se intoarse spre el, nervos la rândul său. Șoferul era plin de noroi pe adidași și genunchi.

"Ce americani, domne? Unde dracu suntem?"

Andrei se uită nervos spre el, pus pe harță, dar văzu ceva, poate furia, poate capătul răbdării în ochii lui Mirel și se calmă un pic.

"E, suntem pe undeva pe lângă Cotești, cred că Budești îi zice. A trebuit să las pe cineva la Cotești, și-a zis un coleg că e ăștia cu controalele pe la Dumbrăveni, așa c-am luat-o pe variantă."

Mirel se uită la el. Era mai mic de înălțime ca el și parcă cerea un pumn în gură. Zise calm, în timp ce-l privea lung în ochi.

"Variantă, ai?"

"Domne am trecut p-aici acu două luni. L-o stricat ăștia cu armata, cu americanii futu-le mamele-n cur."

"Au venit Americanii la Cotnari să bea un păhărel cu tancul?" zise Mirel și făcu un pas în față. Nu neapărat amenințător dar fără să excludă postibilitatea de a-l rupe în două pe idiot. Andrei deja își calcula șansele, se uita în jur după susținere.

"Cotești."

"Poftim?"

"Cotnari e pe lângă Iași, aici e zonă de vinuri, adevărat, da e Vrancea, e Cotești."

Mirel privi spre șofer surprins, șocat de absurdul răspunsului. Pufni un râs nervos și se dezumflă brusc, ca un balon, toți dracii curgând din el înlocuiți de epuizare și greață. Andrei profită de repaus ca să se extragă și scoase rapid telefonul. Se făcu că primește un apel și se întoarse cu spatele la el.

Privi căzut cum șoferul se topea după colțul mașinii, mașină încă înclinată și-nfiptă jumate în șanț. Scurtătura lui Andrei îi băgase într-o groapă cât o bandă întreagă din drum, de cel puțin 20-25 de centimetri adâncime. Practic arăta mai mult a lovitură de mortier decât a groapă. Rupsese roata în groapă, apoi probabil manevrase mașina haotic până-n șanțul de scurgere din fața casei de lângă. Un bătrân și o vacă îi priveau de pestre gardul de uluci, întărit cu fir electric.

Mirel își aminti de pateu și scoase cutia din buzunar în timp ce se uita în jur după bătrână. Nu era nicăieri prin preajmă, era de parcă s-a topit în ploaie în mijlocul unei pustietăți de sat.

"Adu mă o mașină aici că-s cu oamenii aștia-n drum, în ploaie. Unde? Nu. Nu!" Vocea lui Andrei răsuna de dincolo de microbuzul căzut în șanț, stridentă și nervoasă.

"Ce-ai făcut domne?" strigă bătrânul de la gard către Andrei. Avea o voce groasă, de om care a fumat și băut toată viața și-acum îi învață pe medici one weird trick să nu mori de asta de tânăr.

"Ce să fac tataie, bine" Răspunse șoferul, din nou în câmpul vizual al lui Mirel.

"Ai dat în șanț."

"Am dat în pizda mă-sii, nu vezi ce e pe drum."

"Ce să fie? Groapă."

"Ce groapă moșule că zici că e după bombardament. A trecut americanii cu transpoartele de armată pe aici?"

"Rușii."

"Care?"

"Rușii a trecut, nu americanii. Rușii în '47."

Andrei se-ntoarse nervos mormăind ceva la adresa bătrânului. Privi spre Mirel și băgă telefonul în buzunar și alergă spre unbra castanului, alături de ceilalți. Mirel rămase în ploaie fixându-l cu privirea. Afară din ploaie Andrei începu să vorbească, către nimeni în mod particular, dar în mod evident către Mirel.

"Am vorbit acum cu un coleg, e pe lângă Putna, a zis că vine în maxim o oră, care-aveți tren, prindeți pe ăla de diseară." după o pauză tactică adăugă "Îmi pare rău de situație dar uitați si dumnevoastră ce-o făcut ăștia la drumuri. Aștia-și bat joc de noi." Nimeni nu deschise gura să-l susțină.

Mirel deschise telefonul, și își protejă ecranul crăpat de picăturile de ploaie. Mai în față, la câteva sute de metri părea să fie o zonă mărginașă - silozuri, furaje, reciclabile, hale de tablă ondulată, un service de mașini, cel mai probabil cu ascendent în dezmembrări. Mândria postindustrială a pustietății. Căută pe hartă ceva, orice.

"E un loc mai în față, La Poștă îi zice." zise către nimeni în mod particular dar în mod evident către Andrei. "Un bar, pizzerie ceva." Nimeni nu răspunse. "Mă găsiți acolo când vine... colegul"

Șoferul trase lung din țigară apoi dădu ușor din cap în direcția lui Mirel. Mirel, ud, obosit și nervos porni la pas, cu harta de pe telefon pe post de ghid.

Exista un birt în clădirea din față dar nu se chema "La Poștă". De fapt părea, din ce își dădea Mirel seama că nu avea alt nume decât Doramin SRL, deși plăcuța cu numele ăsta pe ea părea mai veche decât clădirea din jur, antică și ea. Dacă barul nu se chema "La Poștă", clădirea însă era cu siguranță, sau fusese odată o poștă. Încă avea plăcuța vechii Poște Române ruginită deasupra intrării și termopanele roșii, învariabil montate prost al unui fost oficiu poștal. Oficiile care fuseseră cumpărate de Naspost când preluase serviciile poștale, aproape toate prin urbanul mare sau mediu unde poșta și coletăria era încă profitabilă, fuseseră renovate și erau acum încastrate în spatele unui strat de tripan armat, polarizat, cu rame de un portocaliu sud african și armătură de microfolie. Oficiile din urbanul mic, depopulat sau, mai rău, din rural erau abandonate, cu ramele de tablă sau termopan vechi. Abandonate sau preluate de mici întreprinzători locali, care mai distribuiau câte o scrisoare, o citație, o reclamă și preluau și clădirea în arendă. În comună la maică-s... În comuna lui natală poșta devenise un fel de magazin multifuncțional, ținut de fostul primar, sau de nevasta fostului primar cât fostul primar fusese la pușcărie apoi pe front. Lumea cumpăra credit, plătea facturi, schimba baterii acolo. Câțiva localnici mai întreprinzători aduseseră diverse rahaturi de la oraș, alții stăteau cu mașinile la ocazie. Poșta veche devenise centrul comunității, pe măsură ce statul vlăguit se retrăgea din diverse sfere ale vieții. Satul ăsta era mai mort și era și mai aproape de oraș așa că fosta poștă se metamorfozase într-un birt trist.

Nu era o clădire mare, mai degrabă un fel de casă mare cu etaj, vopsită într-un gri mai cimentiu decât cimentul și cu geamurile de la etaj sparte și acoperite cu cartoane. În spatele clădirii o curte mare plină de rămășițe industriale, paleți și alte resturi se întindea până la picioarele unui deal împădurit. Ai fi zis la prima vedere că e o clădire abandonată, profilată pe un fundal de codru. De aproape însă semnele de viață începea să apară.

În fața clădirii sub o prelată extensibilă era un semn de neon ancestral pe care odată clipea cuvântul OPEN. Lângă, câțiva mici jalnici sfârâiau pe un grătar acoperit care pesemne, într-o viață anterioară ținuse lumânările pentru morți și vii pe la o biserică din zonă. Lângă grătar o fată plictisită tasta pe telefon cu o mânâ, în timp ce învârtea micii cu cealaltă. Ridică ochii plictisită spre Mirel dar nu zise nimic.

"Bună ziua, e deschis?"

Femeia dădu din cap în timp ce-l măsura din priviri.

"Da da n-avem curent."

"Bere aveți?"

"Avem"

"Merge atunci."

Mirel zâmbi și întră în clădire.

Vestigiile trecutului glorios al poștei române continuau înăuntru. Un perete de cutii poștale smart, parte din ultimele încercări de reformare ale Poștei Române înainte de colaps, zăcea abandonat pe un perete din spate, lângă o reclamă la timbre comemorative de 100 de ani de la stabilirea Patriarhiei române. Luminile, momentan stinse, erau toate neoane de tip instituțional, astăzi găsite încă doar în secțiile de poliție rurale, spitale de provincie și, ocazional, pe la câte o morgă. Barul era un fost ghișeu. Mesele de plastic, albite de soare aveau un colaj asortat de scaune turnate, de plastic alb, scaune de lemn și metal de pe vremea lui Gheorghiu-Dej și, ocazional, câte un scaun de birou pe roți. Clientela era la fel de pestriță - un drojdier bătrân care dormea pe una dintre mese, un cuplu plinuț, cam la a cincea bere și doi băieți care butonau la un terminal smart de păcănele care, inexplicabil încă funcționa în ciuda penei de curent. Mirel se așeză într-un colț, aproape de bancul de cutii poștale.

Se simțea ciudat - trist, obosit, nervos, un cocktail de emoții contradictorii care îi dădeau o stare de anxietate perpetuă. Cumva, simțea că e ca un balon întins la maxim, gol pe dinăuntru și la doar câteva momente sau un ac de o pierdere totală a controlului. Deja aproape ajunsese la limită cu Andrei șoferul profesionist și microbuzul lui din șanț. Mirel nu era un om violent, nu-și amintea ultima dată când avusese un conflict direct, fizic cu cineva dar de ani de zile se strâduia să-și controleze nervii. O oră de sport era de obicei tot ce-i trebuia. Se apucase de flotări, tracțiuni și alte exerciții de ora de sport de la școală de mai bine de un deceniu, de când COVIDul îi închisese pe toți în casă. Când se zvonea că o să-i închidă iar în case din cauza EV-4 se apucase de alergat. Lockdown-ul nu mai venise dar rămâsese cu obiceiul să alerge și să facă flotări.

Acum, după înmormântarea unui părinte, pompat cu anxiolitice, deviat de la drumul lui către constanța de idioți, de ploi și posibil de Americani și mai ales izolat în hinterlandul postindustrial și posibil pre-apocaliptic al României, toți nervii, toate sentimentele, toată durerea ultimelor zile bolborosea sub suprafață. Închise ochii și văzu din nou stele. Nu mai era într-o lagună liniștită ci în vâltuarea udă, rece și necruțătoare a adâncurilor.

"Ursus ie bun?"

Deschise ochii. Femeia de afară, o dără de aromă de mici în jurul ei stătea în fața mesei și-l fixa cu privirea. Îmbrăcată în pantaloni scurți, maieu și un șorț pe care scria "BĂRBAȚII ADEVĂRAȚI SE ARD DOAR LA GRĂTAR", cu tatuajul unei cruci pe gât, tânăra părea o glumă ambulantă. Nu părea însă părtașă la glumă, pe fața ei se citea un dispreț și o plictiseală care se putea măsura pe scara Richter. Probabil părea nedumerit pentru că fata dădu ochii rapid peste cap și repetă.

"Ați zis că vreți bere. Ursus îi bun? Mai avem Ciuc, Milier șî..."

"E OK. E ok Ursus."

Femeia încuvință din cap apoi extrase o sticlă dintr-un frigider de înghețată din spatele barului ghișeu. O puse pe masă în fața lui Mirel și o deschise. Mirel dădu să plătească cu ceasul dar, amintindu-și că nu e curent începu să se caute de portofel. Extrase o bancnotă și zise:

"N-am nimic mai mic, îmi pare rău. Ai rest la 50?"

Femeia îl privi câteva momente lung apoi zâmbi, cu buzele nu cu ochii.

"Las că-mi dai mai târziu, poate se strânge."

Mirel încuviință și după câteva secunde de privit în gol spre etichetă luă un gât lung de bere.

După a treia bere Mirel devenise brusc mai binedispus. După prima bere, hai a doua se enervase, trecuse deja o oră jumate de așteptat pe întuneric, poate idiotul de șofer o tulise fără el, cu colegul. Dar când se uitase afară microbuzul se vedea încă în același loc, în șanț. Ascultase zece minute discuția cuplului middle-aged de la masa de lângă care discutau obsesiv despre fostul primar, care nu făcuse nimic legat de urși și-i trimisese cu jalbă la prefectură. Cel mai românesc lucru să te plângi de fostul primar, niciodată de actualul. Exista un spectru, un spirit un punct care transforma în mintea românului primarul din bun în rău, odată cu finalul de mandat. Nu era o consecință a politicii locale proaste sau bune ci a schimbării politice, a transformării în "fost primar".

În orice caz se plictisise de discuția despre urși primari și prefecți apoi și butonase la telefon vreo jumătate de oră cât intra încet-încet și cea de-a treia bere. Cuplul plecase, păcănarii plecaseră, rămăsese el, femeia plictisită de la bar și drojdierul adormit. Ușor, ușor se făcuse târziu, și în bar era din ce în ce mai întuneric.

Pe telefon distanța până la Focșani, până la civilizație părea una trivială, de făcut pe jos. Afară ploaia stătuse deja și curajul strâns de la trei beri îl împungea parcă în coaste să o ia picior. În cel mai rău caz ajungea la drumul vechi de Moldova și făcea autostopul. Sigur îl lua un tirist. Energizat de bere îi surâdea un pic și ideea de mers pe jos în general. Îi amintea de vârful crizei de energie, când trebuia să meargă pe jos până la muncă, pentru că nu circula nici metroul nici transportul de suprafață. Râse singur la idee - bărbat în costum de cioclu, cu fața asta de jale pe el făcând autostopul. Probabil investau ăștia o legendă urbană nouă doar de la el. Șoferul ambulanței negre rămas fără benzină. Trase ultima dușcă de bere și se ridică ușor să meargă la baie. Căldura alcoolului îl ajuta cumva, îl făcea să uite de tot, de înmormântare, de privirea ucigătoare a femeii de la bar, de nesomn, de tichetele care se strângeau la muncă. Trecu pe lângă păcăneaua perpetuum mobile, care funcționa deși nu avea curent și pătrunse în înunericul coridorului cu baia. Cel mai probabil păcăneaua avea ceva baterie, probabil și ceva releu de net mobil, nu-și imagina că ar fi supraviețuit altfel în fundul unui bar ca ăsta altfel. Puneau băieții ranga pe săraca păcănea la prima încasare contactless care failuia din cauza semnalului sau curentului picat.

Cu lumina de la telefon pornită Mirel se îndreptă spre baie. Baia, iluminată tot cu neon când mergea curentul era o catastrofă dar după trei beri deja nu-i mai păsa. Când o folosise prima dată, acum două ore se scârbise un pic, domnișoara de la bar/ghișeu era probabil la fel de nepăsătoare cu igiena budei cum era cu clienții. Împinse ușa pe care o serie de afișe, lipite unul peste altul anunțau o serie de lucruri importante pentru populație. Ministerul Mediului și al Rezilienței climatice anunța Campania de Control a Populației de Animale Sălbatice pe an... Restul textului și jumătate din fața unui urs spetit aflat în ținta unei lunete erau acoperite de un Poster de la Ministerul Sănătății care anunța măsuri de protecție împotriva caniculei. Aparent "La poștă" era unul din 30.000 de puncte desemnate anti-caniculă. Lângă, acoperind geamul fostei băi era un poster glam care anunța mare concert al regretatului Salam, alături Bigu Talent și invitați surpriză la zilele Focșaniului. În ciuda oboselii, a ultimelor trei zile de chin și depresie și, cel mai probabil, a următoarelor luni pe același calapod, Mirel începu să râdă la absurdul colajului. O fereastră în timp, ca mozaicurile de la Pompeii. Un colaj pentru arheologii viitorului. Periferia Europeană - România profundă, rurală, abandonată, cca 2020-2030, undeva între tranziție și apocalipsa climatică.

Ilumină cu un pic de scârbă cele două cabine de WC. La cel din stânga știa acum că nu merge să tragi apa, dar măcar avea ușă, proptită deschisă cu o cărămidă. Cel din dreapta nu avea ușă, nu că i-ar fi trebuit acum o uș...

Prima lovitură veni rapid și precis, un pumn în cap care-l culcă și-i făcu urechile să țiuie. Picioare în burtă, încă niște pumni în gură, în față, în piept. Își ridică slab brațele, ca să-și protejeze fața și se rostogoli pe burtă, cu voma în găt, în timp ce lumea se învârtea cu el.

De undeva, de departe auzea ca prin vis.

"Iai-o mă! Ia în morții mă-tii geanta!"

"Taci bă Fane că o iau."

"Repede!"

Simți cum i se trage geanta din jurul gâtului și încercă să reziste și primi un picior ca răsplată. Se împrăștie pe spate în cabina din stânga, cea cu WCul împuțit, la care nu se trăgea apa. Lumea se învârtea. Pentru un moment își aminti de copilărie, de bătăile din curtea școlii, de cum într-unul din rarele momente în care taică-su era acasă nu pe vapor sau la dracu să-l ia cu ceva femeie care dispărea cum apărea, îl învățase să se bată. Nu fi mă prost, dă unde apuci, dă de unde apuci, dă și tu doar că altfel te iau de prost. Sfaturi profunde și serioase cum numai taică-su putea să dea. Sfat care pe cât de inept era, îl ajutase. La bătaia următoare il mușcase de gleznă pe unul dintre bătăușii lui și pe altul îl pocnise în coaie. Na să-i mai faci bullying la nebunu care dă la coaie. Simți vomă în gât și intoarse capul, vomând ce puțin avea în stomac pe el

"Telefonu, telefonu mă, vezi telefonu."

Cineva ridică telefonul de pe jos, lumina proiectându-se pe jos din nou. O coadă de cometă, o dâră de lumină între stele pentru Mirel. Încercă să se ridice dar căzu înapoi, cu cotul peste cărămida care fixa ușa.

"Ia vezi, e dinăla cu satelit mă?"

Cărămida.

"Nu e mă, e o sărăcie, cred că are zece ani aproape, e dinăla cu trei camere."

Cărămida...

"Lasă, vezi de bani, avea bani, portofelu."

Mirel simți cum e tras, cineva îi umblă prin buzunare. Lumea se învârtea, și alese să se învârtă cu ea. Cumva balonul se spărsese și toată furia cu el.

"Haide bă, hai!"

"Stai mă că a borât ăsta pe e..."

Cu toată furia din el, Mirel ridică cărămida și o pocni peste bărbia hoțului. Era practic un copil, 20 și un pic de ani. Cărămida îi închise gura și ceva mic căzu peste fața lui mirel. Apoi sânge.

"AAAAAMGH"

Urletul hoțului tânăr se auzea de undeva din depărtare. Mirel încercă să se ridice dar nu reuși.

"Lmbha. LMBHA."

Mirel dădu să se ridice din nou, cu o mână pe WCul jegos și una pe cărămidă, râzând ca un nebun. În penumbra luminii de la telefon îl vedea pe primul hoț, sânge șiroindu-i pe bărbie, panicat. Râse. Cel de-al doilea hoț, cel telefonul lui în mână se apropie brusc. Mirel aruncă cărămida și lovi ceva.

"AAAH. FUTU-ȚI MORȚII MĂ-T..." e tot ce mai auzi Mirel înainte să primească încă o lovitură și să-și piardă cunoștința.